Munte, uman. Un pahar pe jumătate plin cu apă.

Nu știu dacă să rîd ori să plîng / mă jenez că am pus capăt ascensiunilor alpine (cele pe tipicul subsemnatului) la 59 ani.
Ceva regret am că nu sînt dezinvolt precum destui cogeneri (dacă nu mai copți în vîrstă, cei drept pe rute mai puțin sucite). Însă revedeam ieri o poză din anii nebuni și abia acum realizez măsura riscului.
Un fleac și Edenul frumos, cu ture faine și familie idem ar fi dispărut.

Puteți spune liniștiți că-s sperat de bombe (în acest 2020), că cine știe ce frici ale vîrstei ies cotit, pe așa cale.

Toate la timpul lor.
Sau după o zisă rousseau-iană, „Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn”...

PS
Ultima tură a fost o trecere din Albișoara Hornurilor în vecina Gemenelor (care de fapt continua o tentativă din anul precedent, întreruptă de o compostare într-un ciot de cracă).



Am mai avut de atunci drumuri, ba chiar notabile (de pildă coborîtul pe Spălătură, în două rînduri, sau pe Urzica superioară), dar e deja altceva.

PS
O idee trage pe alta...
Căutînd o poză de ilustrat postarea de mai sus, mă năpădește inițial admirație pentru o femeie din viața mea (sau barim cum arăta ea în deceniul trei de viață)...

...apoi nimeresc o alta, tot sub semnul admirației...

... dar și al celor ce răscolește în mine.

Mai exact dureroase, în sensul refulatelor - la vederea pozelor acelei femei, dar apoi  a altora, cu scene din decenii trecute.

Refulate nu neapărat atunci, ci acum, cînd probabil mă transpun cu firea actuală în acea trecută situație.