MUNTE. Omenești

Firește.
Că de ăl ce ridică sabia se alege praful (în cazul de față, că va sosi și el obiect al unei analize amănunțite).
Dar tot o spun.

Un înaintaș montaniard.
Vesel. Dezinvolt.

Asta, la tinerețe. Iar la senectute devenind indiscutabil înțelept.

Atîta doar că a rămas totuși străin vecinilor de palier, dintr-un bloc de locuințe zis al IFA. Pe lîngă care trecea reținut, de pildă cu rucsacul în spate, spre munte.
În paralel, fuma țigară de la țigară.

Oare cum o fi stat, cu adîncurile sufletești?
Și cum se vor fi alcătuit ele, în timp?

Indiscutabil, asemenea intruziuni nu-s ok. După cum spiritul ultimelor poate derapa, spre interesul celor care o mînuie, după dispariția acelui subiect uman.

PS
Pe cînd răsfoiesc o broșură omagială dedicată celui pomenit de mine mai sus, mă traversează din nou un sentiment pomenit într-o recentă postare. Și anume că elogiatorii unui venerabil oarecare nu au treabă cu acela.
Se înțelege că, la așa nivel al discuției, se poate cerceta de ce nu spune acela pîs.

Da, am talent de dus băț prin gard. Dar nefiind, totuși, problema mea că dincolo de pîrleaz se află, totuși, un cîine rău...