2019. În pregătirea materialului „Mitul Cuxi Șerban”, din „Sus la munte,la izvor”

I

Mă strădui să scriu un material despre ceea ce am numit Mitul Cuxi Șerban (cel întreținut de Dinu Mititeanu în zona Clujului/Ardealului).
Cu așa prilej am avut două surprize. După ceva eforturi scriitoricești în van, mi-a slăbit vreun prag în psihic și m-am trezit proiectat în locul celorlalți. Al admiratorilor acelei 'statui'.
Dinspre aceia, lucrurile mi s-au părut cît se poate de normale. „Nu facem rău nimănui. Și ne simțim atît de bine...”.

Pe așa fond, iute a zburat mintea pe cum oi sta eu cu invidia. Cu oftica de a nu fi acceptat într-un grup fericit. Mărturisesc a nu-mi fi dat notă mare...
Dincolo de asta, poate chiar e de dat un ochi mai rațional asupra fenomenului Cuxi. Mai inteligent.
Ăsta fiind de dat. Adică nu se poate, pe moment, căci mă duc umori măricele spre artizanii lucrurilor de acolo. Recte familia acelui Șerban, apoi un Dinu Mititeanu.

La o adică, mă aflu un pic în postura celui care nu mai are ce pierde. Mai exact, a spus că-i animat de invidie și toate relele, iar din acel punct nu mai are frînghiile jenei la picioare... Mai ales că nici ceilalți nu-s uși de biserică.

Mă uit de pildă la Dinu Mititeanu, care nu poate scrie decît de pe fila Fb a nevestei.  Care nevastă, mai jună cu niște decenii, își acoperă mai tot corpul în imaginea de profil. Se înțelege că și ochii - de unde bănuiala că are o părere aparte despre naturalul dînsei.

Toate mi se trag de la strîmbăturile nas ale fraților care voiau a-mi pune prefață de tip apă-în-vin, pentru „Sus la munte...”.
La chestiune, a iritării și a ce a pus ea în lucru, meșteresc la alte două minimateriale. Unul despre mînăstirea Caraiman din Bușteni, mai exact despre pastilele care-i stau la bază, altul despre numărul legionar din Buletinul Clubului Alpin Român.

Dincolo de astea, și chit că pe fondul unei autocenzuri care nu m-a părăsit de tot, priveam deunăzi în metrou la un cetățean aflat pe aproapele persoanei mele. Adică fost montaniard îmbătrînit. Și devenit acru-agresiv (ceva asemănător am observat și la doi-trei alții, în decursul timpului. I-aș spune sindromul Paul Goma). Și care inclusiv în acel metrou poseda vizibile priviri de sus (altminteri, nu pariez că m-a recunoscut).
Să vedem ce se poate face în ale temperațiunii, noi fiind, totuși, bărcuțe pe mare agitată (și măcar dacă ne-am fi proiectat noi bărcuța!).

PS1
Poza e ceva mai veche...


PS2
Cînd mărturisesc infamante, ca mai sus, puteți bănui că deja am dat, în acea săpătură prin sufletul omenesc, de unghiuri noi asupra realității.
De pildă: „Da, diomne, mă aflu tip iritat că nu am fost privit la viața mea între ăia puternici și fericiți. Dumnealor uitîndu-se atunci strîmb la mine, Iar de atunci eu-s pus pe a le încurca viața. Și finalmente a le scuipa în cap. Asta, chiar dacă eu însumi îs trecătoriu, sub soare...”

Treabă nasoală, să ai în fața un om care nu se jenează de acelea (almtinteri plasate cu dărnicie de Ea, viața. Fără să întrebe.).

II

Îndrăznesc să o țin gaia-mațul cu mitul lui Dinu Mititeanu despre Cuxi Șerban.
La chestiune, privesc aparte la demersul inițiat de mine ieri. Acela de a-ți recunoaște, în vreun așa demers critic, diverse filoane interioare. Să zicem invidia. Și alte alea.

Îndeobște, așa zise sînt luate static. Or, acela în stare a-și lua în calcul așa ceva inevitabil își va continua cercetarea interioară. Și găsind lucruri care lui nu i se vor părea cap de lume (totul, pe un drum interior aproape însorit fizic, pentru că se eliberează multe din suflet, ăn sensul că nu mai stau încrînenate, respectiv cu consum psihic, de lanțuri...).
În același timp, devii mai senin în cercetarea domeniului unde ai avut nevoie de acea recunoaștere. Senin, în sensul că vezi mai bine.

Pomeneam că m-am pus în locul celorlalți. Al celor cărora le pică minunat acele 'fabricate'.
Însă, tot cu mintea între ei, poți vedea și nederanjul lor, că vreun Mititeanu îți (re)scrie cap-coadă vreun material, solicitat ție în calitate de însoțitor în ture al lui Cuxi.

Încerc totodată, cu ochii minții, să realizez ce amestec de ființe umane a generat acel cult.
Care era relația între Mititeanu cu familia Șerban. Încerc să-mi imaginez temperamentul celor doi părinți. Eventual și trecerea lor sub vremile politice.
Încerc să-i văd în contextul ardelean, al fluturătorilor de vorbe despre Blaga de pildă.
.
Toată treaba îmi ține un pic în loc tipărirea cărții, dar (și poate în ton cu necheful-mi de a termina lucrurile, sub soare) simt că e a zăbovi, pe cele trei materiale de care spuneam ieri (mai exact și cele despre mînăstirea Caraiman și numărul legionar de Buletin a Clubului Alpin Român) .

În cazul materialului despre mînăstire, îmi asum un risc mare, dar tot l-aș publica. Rîndurile acelea (altminteri de pe răposatu-mi blog, de acum cîțiva ani) sînt hiper atee.
Ultima expresie nu înseamnă ateism vehement și negru la față, ci explorare a lucrurilor la care (iertată fie-mi nemodestia...) nu prea ai ce să replici...
Singura problemă este că nu am mai regăsit materialul de revistă din care am extras zise ale fondatorului mînăstirii, avînd doar dovezi indirecte, în sensnul că o altă publicație a preluat și ea (chit că nu a dat sursa0 pasaje de acolo.
.
Ca să vedeți cu ce-și bat capul unii... Asta în condițiile în care, acum, dar mai ales mai tîrziu, mă vor trage de mînecă spusele despre deșertăciune ale unui capitol de vechi Testament...
Spuneți că nu e frumos, să mă dau ateu și să apelez la argumente ale religioșilor?



III

Se naște (mai exact coace) greu materialul despre ce am numit Fenomenul Cuxi (și implicit despre Dinu Mititeanu). E de adunat material, iar apoi de lasat la distilat în cap. După asta, e de acordat. De echilibrat într-o expunere (barim una după standardele mele).
Foarte probabil va fi una preponderent critică. În genul celei de altădată, despre Emilian Cristea (dar și alții ca el). Căci exista o situație la care nu e de umblat cu mănuși, mai ales pentru ca tabăra cu pricina nu retractează o iotă (vezi recentele zise ale lui Mititeanu).
Poate mai încolo voi apela spre nuanțe și a fi intelegător.
Situația în sine e una, i-aș spune, de mare efect. Mititeanu nu glorifică nici a zecea parte propria progenitură, pe cît o face cu Șerban jr. Inevitabil îți pui problema ce i-a venit și ii vine.

În rest, probabil ca voi fi pus și eu cîndva sub o lupă asemănătoare dar, trecut nițel prin psihanaliză, nu-mi bat capul prea tare. Dacă va fi adevăr, îmi va prinde bine întru autocunoastere. Dacă-s răutăți goale, sînt antrenat totuși cu ele, gratie fraților de la trustul România Pitorească...

PS
Poate la un moment dat, eu aflindu-mă un tip revanșard, cît și gelos pe fericirea altora, e de privit și spre cei de la Carpați org.
Hm... Ce titlu de carte: "Gelos pe fericirea altora"... Aici mă și joc un pic... Adică las inițial după animalul din mine, apoi am a tempera cu motoarele interioare opuse... De fapt, nu doar mă joc... E și un pic de sadism. Insul comun care vede vorba cu gelos etc nu mai are elasticitate pentru a trata schimbarea de registru ce urmează.

Ziceți că damblagiră mulți, ori măcar imbatrinira prost destui, pe un drum precum cel ales de mine?
Aveți dreptate.

"Iar ești sadic."

IV 

Mitul lui Cuxi Șerban

http://www.dinumititeanu.ro/Alexandru-Bradut-Serban--CUXI

Dincolo de strălucirea acelei reprezentații, acolo este o construcție/o construire. Mai exact una cultivată de către un om sau oameni care au interes ca ea să existe.
Pe acel fond cît se poate de terestru demarează construcția acelui edificiu. Asta după ce, conștent sau ba, a fost executat un 'studiu de fezablitate'. Mai exact dacă tărășenia este viabilă.
Iar apoi intervenind doza de noroc, întrucît pot bănui că multora le dorește inima așa ceva (mai exact a construi pentru sine ori alții mit), însă nu îl și văd devenit realitate.

Arhitectul cu pricina își privește statuia dorită, apoi își alege mediul în care ea să crească (și finalmente străluci).

 La așa stadiu al discuției, pot fi explorate și nevoile sufletești ale respectivului inițiator, care îl imping irepresibil spre acel demers.

În paralel, existînd deseori acolo exemple reușite, din jur. De pildă al înaintașului Emilian Cristea.

E foarte interesant că 'arhitectul' Dinu Mititeanu remarcă, printre faldurile mitului său ajuns de succes, un om foarte asemănător fizic, dar și în atitudine cu E.C., și anume - răposatul azi - Zsolt Torok) /

Ca material al viitoarei statui și-l alege pe Alexandru Brăduț Șerban.

La prima vedere este bizară alegerea, în condițiile în care Dinu Mititeanu nu își tratează elogios propriul fiu. (pe Radu M.) Ci îl preferă pe cel alintat Cuxi. Intuiesc aici o mare poftă de a croi în plastilina imaginației după pofta sufletului. Și poate chiar un fiu (inevitabil... virtual). Sau măcar ceva apropiat, căci căile Domnului se află complexe.

Alesul are caracteristici, întru proveniență, asupra cărora e indicat a nu trece cu lejeritate. Este vlăstarul unei familii clujene cu oarecare tradiție.

Ceea ce nu este însă de ajuns pentru a și ființa/căpăta viață acea încercare de mit. Bănui la acest stadiu o afecțiune aparte a dlui Mititeanu pentru acea familie, ori măcar o parte a ei.
Și anume doamna acelui loc

Cum va fi fost relația cu propria mamă, e de luat în seamă - eu unul simt că nu una strălucită.

Foarte posibil să intervină acolo fascinația socială a celui plecat din sat de la poala Făgărașilor, pentru aura unei izbutite (socialmente) familii din inima provinciei.

Nu aș pleca pe căi false, întru intuiție, pornind de la citate din Lucian Blaga, fie acesta și înaintaș al amintitei doamne. Acolo mi se pare benignă înfrumusețare via citate, în care d. Mititeanu este mai mult decît meșter.

Cercetînd în continuare scena, și înainte de a trece la genul de public pe care d. Mititeanu și l-a ales drept drept țintă 'lucrării' sale, aș remarca încrederea de excepție a principalului nostru personaj, că nesățioasa-i nevoie (căci asta e, dincolo de toate) se află viabilă. Că poate avea succes. Fără așa ceva, subsemnatul cîrcotaș nu ar avea ce bîrfi acum.

Publicul în cauză este, previzibil / ca în orice întreprindere serioasă, este ales cu grijă. Este unul educat, însă posedînd ceea ce aș numi caracter de turmă poate în grad mai înalt decît alte segmente sociale (și care n-ar ședea multă vreme în acel templu)

Din start aș remarca o vorbă a dlui M. „Măria Sa Muntele”.
Dincolo de șarmul expresiei, e deductibil acolo raportul foarte mare cu (inerentul) foarte-mic. M. nefiind neapărat cel foarte mare, ci doar păpușarul a ceea ce-i indicat drept foarte-mare (în paralel cu încîntarea imensă că lucrarea i se află viabilă).

Legat tot de caracteristicile 'ciobanului', e interesantă situația pe care o redă el însuși:

„Prin '83 sau '84, un infarct l-a obligat (pe N. Baticu, n. MO) sa nu mai urce o vreme "acasa", la Refugiul Costila. Dar era de gasit aproape in fiecare sambata-duminica pe o buturuga din padurea Munticelului (nu era atunci banca de la crucea pentru George Nechita). I-am oprit acolo din avantul lor, pe tinerii alpinisti clujeni, de a trece grabiti prin fata acelui "mosulica" pentru ei devenit apoi Titan, dupa ce le-am spus: <o plecaciune in fata D-lui Baticu!>.”

Faptul că grăiește în citat așa frumos despre Baticu nu-l împiedică pe autor a-l lovi binișor în alte locuri, în condițiile în care pe inimicul aceluia, și anume pe E. Cristea, nu-l atinge decît cu flori)

După cîte se poate observa, acei emuli nu reacționează la milităria exercitată pe pielea lor, și anume plecăciunea impusă, dar ajung - fără minim răgaz de-a judeca pe cont propriu - să-l considere titan pe cel indicat de către șef.

Dincolo de asta, și intuind că acea categorie de ucenici ai dlui M. va fi fost și este fluctuantă (unul pleacă, altul vine), însușire importantă a ei îmi pare supușenia, mai exact activtatea în baza unui contract de tipul „Eu mă supun ție, în vreme ce matale - în calitate de șef acceptat - îmi satisfaci unele nevoi...”
Nevoile sînt de a ne găsi altul drumuri prin viață - unele sigure, firește! - , în paralel cu asigurarea că în țarcul acelui lider atmosfera e roză. Cît și împănată de zei (favorabili nouă, firește) - motiv pentru care citatele din inși mari se află mai mult decît frecvente la Dinu Mititeanu.

În așa caz, se înțelege că ultima pornire a acelor supuși este să privească rațional acele vorbe, cît și oameni care le emit. Așa ceva nu se face, căci prin definiție s-ar duce undeva giudețul...

Interesant este a nu scăpa din vedere cît din acea supunere, la mai mari, se află izvorîtă din nevoie de protecție, și cît din teamă, că ne va lua bau-bau, dacă nu facem pe placul educatorilor de altădată).

Acestea fiind spuse, este de mers la anul 1983, cînd - sub imperiul dispariției lui Cuxi (e de verificat aici cît de emul i-a fost realmente acela), Mititeanu pune calculată piatră de temelie a viitorului mit, într-un almanah turistic.

PS
Între bucățile literare de căpătîi mi se află și bancul cu romul sosit la concursul de înjurături. Care se împiedică de pragul încăperii unde avea loc competiția. Și dăi!... După ce se oprește, juriul entuziasmat îl vede cîștigător. Or omul nostru abia acum întreabă: „Pot să încep?”.
Dinu M. mă acuza de exces al imaginației pentru banala îndoială, asupra autorului cărții ce-i este foarte dragă dumnealui. Or, abia de acum va vedea imaginație (să-i spunem și așa...)!

PS2
Ca să n-apucați s-o spuneți dumneavoastră, o zic eu. Mă aflu invidios pe reușita, bunăstarea ori succesul social al altora. Iar chestia asta mi-o înfăș în pretinsă oroare de minciună.

Îmi pică prost și cînd aceia trași de mînecă, întru gogoși, reacționează precum Dinu Mititeanu.

Haioasă zisa dumnealui: „pentru ca nu cumva cineva să creadă că există vreun sâmbure de adevăr în ”îndoielile ce-l chinuie pe dl. MO de peste 25 de ani”, vă dau niște detalii....”

Mama măsii! Dă-o naibii, Dinule! Nici un sîmbure?!

Dincolo de asta, pot pentru ca să citesc dincolo de vorbele-ți respective? Mai exact de unde oroarea, de-a crede supușii-ți că îndoiala mea posedă un sîmbure de adevăr?