Omenești.

Nu nimic nu dezarmezi mai tare un adversar (continuînd totodată beligeranța) decît spunîndu-i, pe o felie oarecare a discuțiilor voastre, că are dreptate.
Cum, ziceți că e foarte urît ce spun? Mmmm... N-aș spune că e departe de spiritul „Artei războiului”, a lui Sun Tzu.

(iar) cum? El are voie a scrie așa ceva, iar subsemnatul ba? Și că, totodată, destui i-au dat peste nas și lui, la vremea cînd se afla în viață, cum că nu se poate compara, cu înaintașul scriitor cutare sau cutare?

La chestiune, și de bine ce spuneam ieri șefului meu cel mare (în engleza-mi stîlcită) că are o privire ca o spadă, sesizam drept caracteristică principală - în ochii subsemnatului - vindicativitatea. La o adică, aștept să mi se spună ce e de făcut cu amintita trăsătură, pe care altminteri n eu mi-am ales-o, la naștere...
Cum? Să-i pun dop? Să am pardon, dar așa ceva nu fac. La o adică, și privind pozitiv lucrurile, dacă am ajuns la matusalemica-mi vîrstă cu așa bagaj, iar totodată nu s-a prăbușit ceriul am merge împreună și de acum înainte.

N-aș fi pomenit toate acestea dacă azi nu va pleca un exemplar al „Sus la munte...” către un simpatic grup uman, aflat cu subsemnatul în amiciție de zile mari (de tip 29 februarie, adică o zi la patru ani).
Da, e vorba de cei de la România Pitorească...

De bine ce închid articolul, dau de o trimitere la siteul carpati.org. Și realizez că blamata mai sus vindicativitate îmi pleacă totuși de la gesturi ale altora. Cum e cazul carpatistilor cu pricina.

Dumnealor afîndu-se oameni. Și avînd agresivitate (fie li mascată social) a descărca.

PS
Nimeresc pe un material al României Pitorești (1/2019), unde se vorbește despre înaintașul Mihai Haret.
Mă aflu eu la index acolo, dar mi se preiau dintre hulitele scrise. Ba și modificîndu-le: "mustăți de slătar", în loc de cîrnățar (expresia lui Nae Dimitriu)