Nu am vreun un deranj că pe vremuri vreo adorabilă doamnă mă băga în seamă. Iar azi ba.
(eventual o fac o fostă doamnă minunată fizicește, dar ajunsă și ea la vîrsta-mi de acum).
Ceva similar pățesc în ale mersului pe munte... Am oleacă de supărare, că nu mai pot merge pe unde am mers (altminteri diminuată de încîntarea că nu mai risc să-mi rup gîtul),dar chiar cap de țară nu văd în asta...
Parcă Teodor Mazilu avea un capitol („Ipocrizia disperării”), despre amintiri. Iar în el spunea:
„Despre cultul amintirilor
În călătorii anumiţi oameni sînt mai atenţi cu strîngerea de amintiri decît cu realitatea care le apare în viaţă.
Poetizarea amintirilor vine din nevoia omului de a-şi justifica existenţa; el nu vrea să admită să s-a plictisit, de pildă, la umbra palmierilor...
A trăi din amintiri înseamnă a te închide în tine şi a rupe relaţiile cu ceilalţi oameni.
Desigur, amintirile sînt inevitabile... Nu sîntem atît de vii şi de inteligenţi încît amintirile să nu ne dea tîrcoale. Dar a transforma amintirile într-o hrană interioară, într-un loc de refugiu în faţa contradicţiilor vieţii, este, pînă la urmă, un act de laşitate.”
(eventual o fac o fostă doamnă minunată fizicește, dar ajunsă și ea la vîrsta-mi de acum).
Ceva similar pățesc în ale mersului pe munte... Am oleacă de supărare, că nu mai pot merge pe unde am mers (altminteri diminuată de încîntarea că nu mai risc să-mi rup gîtul),dar chiar cap de țară nu văd în asta...
Parcă Teodor Mazilu avea un capitol („Ipocrizia disperării”), despre amintiri. Iar în el spunea:
„Despre cultul amintirilor
În călătorii anumiţi oameni sînt mai atenţi cu strîngerea de amintiri decît cu realitatea care le apare în viaţă.
Poetizarea amintirilor vine din nevoia omului de a-şi justifica existenţa; el nu vrea să admită să s-a plictisit, de pildă, la umbra palmierilor...
A trăi din amintiri înseamnă a te închide în tine şi a rupe relaţiile cu ceilalţi oameni.
Desigur, amintirile sînt inevitabile... Nu sîntem atît de vii şi de inteligenţi încît amintirile să nu ne dea tîrcoale. Dar a transforma amintirile într-o hrană interioară, într-un loc de refugiu în faţa contradicţiilor vieţii, este, pînă la urmă, un act de laşitate.”
Dacă pomenesc mazilismele de mai sus, asta nu înseamnă că sînt de acord cu toate de acolo, iar totodată că eu nu calc uneori pe bec, c[utînd să fotografiez la greu un ceva care nu îmi aduce suficientă minunată-hrană-sufletească...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu