Munte. Omenesc. Platon mi-e prieten...

Nimeresc peste un material al lui Mihai Cernat, dedicat lui Niculae Baticu. Și unde întemnițarea acestuia, vreme de 16 ani, e pusă în seama „delictului de opinie”.

Pe de o parte, e de spus aici că legionarii (dintre care a făcut parte nea Nae) nu prea agreau opiniile, altele decît ale lor - iar acelea emanînd de la vreun Căpitan.
Apoi, nu pot să nu observ că îndulcirea culpei înaintașului nostru (în vremuri altminteri triste) provine de la o tabără - aceea a trustului România Pitorească - dată și ea afară din casă, de respectul pentru diversitatea opiniilor...

**

„Niculae Baticu - un alpinist de marca, un OM incercat ce si-a pastrat demnitatea, un simbol al alpinismului din Romania”

1.

Dacă vrei să înfurii la culme oameni precum Mihai Cernat și compania, întreabă-i - mai mult ori mai puțin serafic - despre acea demnitate.
Cum fu cu ea.

2..

Vorbele citate sună al naibii de frumos, dar tot văd acolo comoditate, cît și mult interes personal (ale autorului).La chestiune, ideea păstrării demnității (trec aici peste dedesubturile noțiunii în sine...) e lesne contestabilă. Căci nu ne aflăm perfecți, iar în același timp aparatul de măsurat demnitatea se află diferit, de la ins la ins (iar tuturora fiindu-ne deasupra enteresul-și-iar-enteresul).
Demnitatea, pe cît îi putem acorda credit, e noțiune rudă cu strugurii acri. Dacă am ajunge la ei, am lăsa baltă demnitatea, în favoarea gurii pline cu boabe dulci. În același timp, cînd cineva se declară demn, vezi cum șade cu îndrăzneala, respectiv cu dorul de efort.