De sub pomul lui Freud.

Atenția pe care o acord lui nea Baticu / Nicolae Baticu...

E de notat aici din start că există gen și cantitate de atenție - acordată cuiva în așa situație (respectivul nefiindu ți rudă, iar în același timp decedat) - care pică bine moralei sociale, respectiv nu pică.

Foarte probabil, atitudinea mea intră în ultima categorie.

Din eleganță, nu voi arăta de ce nu pică bine, acelei morale sociale,  dumneaei știe doar să se ofusce, nu și să explice de ce o deranjează...

Am impresia că execut aici un gen de proiecție... Mai exact, am față de dumnealui un gen de atitudine, pe care nu am izbutit să îl am în raport cu propriul meu tată.

Cu speranța că nu acord credit prea mare opurilor psihologice, se va fi întâmplat o așa zisă întrerupere a dezvoltării. Pe care am reluat o în ultimele decenii în... cîrca înaintașului meu montaniard.

Acea întrerupere are loc în condițiile unor cerințe mari ale copilului (eu!), de atenție din partea tatălui, în condițiile în care acesta era ocupat excesiv (în opinia copilului), cu ale vieții lui.

Admit din start că cererile vreunui copil interior sunt întotdeauna imense, și deci cu foarte puține șanse de a fi satisfăcute.

În așa situație, am reluat genul de demers după dispariția lui nea Baticu (era imposibil să o fac în timpul vieții lui, din mai multe motive), pe care am exersat, în lipsa acestuia firește, un anumit joc cu păpușa. Pe care am pus o și o pun după cum îmi vine mie mai bine. 

E de spus că totuși că nu m am apucat să spun că acea păpușă are părul blond, cînd ea îl are de altă nuanță... Adică m am străduit să respect adevărul. În rest, am așezat acea păpușă, m am jucat / joc cu ea după cum îmi cerea/cere sufletul.

Știu că nu e frumos, însă merg înainte. Iar dacă cineva este excesiv de virulent,  de această aplecare a mea, îl pot întreba ce anume îl deranjează. 

Și-i va fi cam greu să și formuleze sentimentele. Este dezavantajul celor care nu poposesc la umbra arborelui lui Freud...

În același timp, scrisele de aici deschid calea unor alte defrișări interioare, pe subiectul de mai sus... Cu ceva trebuie să ne umplem timpul în existența asta, nu?

Totodată sunt conștientă copiii mei și ar putea să vină observați / trăiri asemănătoare legate de tatăl lor...

COADA COMETEI...

Oare cum m aș simți peste 50 de ani pretenții ăștia că lumea cealaltă dacă cineva mi ar pureca amintirea, precum o fac eu acum, cu a lui nea Baticu?

Cred că nu mi ar pica rău.

Mă uitam la o poză a primei soții a dînsului și mi s a părut că seamănă cu mama mea.

Totodată,  mă întreb cum își va fi rezolvat dumnealui problemele de dezvoltare întreruptă, în condițiile în care mama i a murit la 7 ani?

Idem, mă uitam că alde criticismul nostru este destul de asemănător. Posibil să se fi tras de la o educație destul de rigidă, care în același timp nu conferea compensații sufletești (dracul a văzut educație rigidă, care se confere compensație sufletești?!)

TICĂLOȘIILE DE MAI SUS se zbenguiră prin minte în situația din imagine.

(tren Regio către Bușteni)

O tâmpenie atrage pe alta...

Tura montană de astăzi nu e una simplă. Oare cum ar fi să fie ultima zi? Și să spună lumea ulterior, "Ia uite ce gândea ăsta, în acea ultima zi?!".

Anticenzură... cenzurată. Ediția II a cărții „Amintirile unui alpinist”, de N. Baticu

Editorul apariției amintite ținea să precizeze: 

„Reeditarea cărții „Amintirile unui alpinist” aparţine, ca idee, colegilor mei Mircea Săndulescu şi Mihai Vasile, alpinişti şi buni prieteni ai lui Niculae Baticu. Faţă de ediția apărută la Editura Sport-Turism, în 1981, actuala reeditare cuprinde, pe lângă adăugarea tăieturilor din textul original săvârșite de redactorul cărții din diverse motive, şi un capitol inedit...”

Adăugarea acelor tăieturi a avut însă parte și ea, de o... tăietură. De un pasaj care le-a părut editorilor neconvenabil (interesului dumnealor)...

În anii '80, am ajuns să lecturez manuscrisul Amintirilor..., bineînțeles prin intermediul lui nea Baticu. Mi-am extras atunci bucățile respinse la tipar, de către de editura Sport turism. 

Revăzîndu-le întîmplător azi (mai exact copiile lor digitale, pe telefonul mobil), 

mi-au atras atenția niște pasaje indiscutabil dure, și care îl priveau pe Emilian Cristea. Și am fost curios dacă editura România Pitorească le-a preluat...

Nu a făcut-o. 

Dumneaei fiind dirijată de Mihai Ogrinji.

Foarte posibil nici amintiții M. Săndulescu și M. Vasile nu au avut obiecții de așa cenzură, cum nu au avut nici la un gest similar („Modele pentru toate generațiile: Emilian Cristea” din revista România Pitorească, nr. 1/2010).

Iată fila cărții (repet, ediția II, teoretic necenzurată, p. 256):

Or, în original, lucrurile arătau așa:

Mai exact:

„Impresia care mi-a făcut-o a fost detestabilă. De om neserios...”

Iată și întreaga pagină, a extraselor mele de atunci (pagina indicată este aceea din manuscris NB:

Pot identifica anul în care nea Nae mi-a împrumutat acel manuscris, iar eu am făcut respectivele extrase. 

Formatul hîrtiei nu trebuie să mire: în condițiile penuriei cvasigeneralizate de pe atunci, cumpăram (ideea a fost a lui nea Baticu!) de la librărie - în lipsa clasicelor topuri de hîrtie A4 - o coală mare, pe care o tăiam pe lărgimea unui A4, chit că rămînea ceva mai lungă, decît clasicii 297 mm. Apoi o împătuream pe înălțime.
(Alteori scriam pe coli ale computerelor epocii, cu perforații pe marginile laterale)

Alte povești (firește că interesate) despre Ion Udriște-Olt

„Duminică, 5 mai, de la ora 17:00, într-o ediție specială de Paști „Omul și timpul”, realizatorul Rafael Udriște, alături de invitatul său, Pr. protosinghel Gavriil Vărvăruc, starețul mănăstirii ortodoxe „Înălțarea Sfintei Cruci", de la „Râpa Robilor” din localitatea Aiud, locul în care se pomenesc zilnic martirii neamului românesc, vor vorbi despre valoarea eliberatoare a rugăciunii și sensul libertății absolute într-o lume construită de politicieni care îl urăsc pe Dumnezeu. [!!]

 

„Acum 20 de ani, am ajuns la Aiud, ca și acum, pentru o filmare. Am regăsit pe acest zid, numele unchiului meu, poetul Ion Udriste Olt. Nu știam atunci nimic despre suferința lui. Vă închipuiți cât de mare era teroarea în perioada aceea, din moment ce părinții mei, în încercarea lor de a mă proteja, nu mi-au povestit în copilărie despre acest fapt? Ion Udriste Olt, avocat și fost președinte al Asociației Drumeților din România, a fost acuzat că a ajutat, la începutul anilor ‘50, grupele de partizani din munți care luptau împotriva regimului comunist. După ani grei de temniță, care i-au afectat grav sănătatea, a fost eliberat în 1964, odată cu decretul de grațiere din 16 iunie. A murit trei ani mai târziu, la Bucureşti, măcinat de boală. M-am întrebat adesea cum reușeau deținuții politic din închisorile comuniste să își păstreze credința și să trăiască, în sensul creștin al cuvântului, Învierea Domnului? Mai ales că este știut faptul că sărbătorile creștine erau luate în batjocură, iar tainele Bisericii erau luate în derâdere între zidurile temnițelor comuniste sau în barăcile lagărelor de muncă forțată din România acelor ani”, spune realizatorul Rafael Udriște...”

Etc.

 Principalul mobil al acțiunilor noastre este interesul personal. Care face să servim altora (mai exact bulei noastre, cea cu gusturi asemănătoare) ceea ce vor aceștia să audă.
Omul Domnului, de mai sus, nu-mi pare să facă excepție, cînd vorbește despre cum era după gratii.. Iar cînd nu inventează dumnealui, o fac cei ieșiți cîndva din pușcării, despre ce atmosferă era acolo. În prezentarea de mai sus, și Rafael Udriște servește povești. De pildă că unchiul său Ion Udriște-Olt a fost avocat. Alții îl declară inginer, dar nu a fost niciuna, nici alta. Mai spune că „a fost acuzat că a ajutat, la începutul anilor ‘50, grupele de partizani din munți care luptau împotriva regimului comunist”. În acest ultim caz, ar fi fost arestat atunci, la începutul deceniului, și nu la 19 septembrie 1957, după cum arată fișa matricolă penală. Motiv fiind „agitație publică”.

În ce privește ideea măcinatului de boală, Udriște-Olt avea totuși o vîrstă cînd a murit, mai exact trecuse de 70 ani.

Din ce am citit eu despre I.U.-O, nu mi s-a părut bisericos. Și nici nu a lăsat semne (inclusiv în poeziile ce a semnat), măcar după 1964, că ar fi fost vreunul.

La o adică, revistele ADMIR, pe care le păstorea Udriște-Olt, laudă infinit mai mult mărimile politice momentului, decît pe Dumnezeu.

Teoretic, mai sus mă aflu rău, dar și Rafael Udriște și co. mint cu o... bunătate demnă de o cauză mai bună...

PS1
Am sentimentul că destui foști deținuți politici mint / își înfloresc (după interes) anii de recluziune datorită unui gol moral, dar și în baza ideii că au suferit, iar prin urmare le este permis să se prezinte celorlalți mai mult decît convenabil dumnealor.

Se înțelege totodată că aceia, fiind oameni, nu-și pun problema dacă nu au greșit și ei pe undeva, dacă au fost oprimați de acel regim rău...

PS2 Nu mă pot abține să nu comentez zisele de mai jos:

„Acum 20 de ani, am ajuns la Aiud, ca și acum, pentru o filmare. Am regăsit pe acest zid, numele unchiului meu, poetul Ion Udriste Olt. Nu știam atunci nimic despre suferința lui. Vă închipuiți cât de mare era teroarea în perioada aceea, din moment ce părinții mei, în încercarea lor de a mă proteja, nu mi-au povestit în copilărie despre acest fapt?”

Rafael U. e născut în 1970. Am îndoieli că, la vreun 1980, părinții avea reticențe în a-i vorbi despre acel (pretins?) unchi.  Iar dacă nu i-au zis atunci, îi puteau spune barim după 1990, dacă nu s-or fi prăpădit firește între timp. Iar Udriște-Olt fiind totuși frate al unuia dintre cei doi părinți...

Plus că, IOU fiind mort pînă în 1970, care era șpilul că țineai ferită viața aceluia?

Și:
IOU e născut în 1894, în vreme ce Rafael vine pe lume în 1970.... Cam mare ecartul, între un unchi și nepotul său... Dar cîte nu se pot întîmpla/inventa, sub cerul religioșilor!...