Un sentiment aparte

Mi-a dat un sentiment aparte, materialul Ligiei Tudurachi (amintit acum cîteva postări, aici), despre trioul cuprinzînd pe V.A. Urechia și fiii acestuia, Alexandru (Alceu) și Nestor.
Unul mai mult decît plăcut.
Dincolo de încîntarea, să-i spun intelectuală, de a descoperi idei noi - și multe ! -, într-un zvîcnet interior cu nimic mai prejps decît mersul prin zone de abrupt, mi-a plăcut să descopăr că nu sînt singurul care taie firul în șaișpe. Mă refer la domeniul montan și unde m-am simțit deseori singur, pe acel palier.

Faptul că doamna Tudurachi este doar în trecere, pe la noi, nu schimbă datele problemei...

Apoi, și dincolo de interesantele informații în sine, m-a atras cercetarea deseori în ideea primatului spiritual al tatălui, într-o familie. Și modul cum își marchează progeniturile (îndeobște băieții, dar existînd și multe cazuri în care sînt implicate fetele, dornice să semene cu părintele lor).

Automat, poate marcat suplimentar de ce o fi avut eu prin copilărie, am dat cu gîndul la conflictul atribuit deseori relației dintre tată și fiu/fii, și care se simte inclusiv în textul cercetătoarei/doamnei amintite.

În așa situație, pornit pe a descoperi indicii, m-am tras de mînecă singur, dacă nu exagerez cumva. Posibil să nu. Pînă la urmă, ale complexului lui Oedip ne marchează inevitabil. Iar în asta văd nu doar ideea freudiană, cît mai terestrul fapt că tatăl - altminteri deloc ăn înger, ci și el prin adînc un animal, are a pune stavilă dorințelor tot de animal (inconștiente/infinite) ale fiului, de a acapara și stăpîni tot din jur.

Pe felie, și privind în jur la fii la locul lor, să zicem Radu Țițeica, nu pot să nu observ că acesta nu se defulează pe bătrînul Gheorghe Țițeica, ci pe Mihai Haret. Asta, cu precădere în senectele Memorii, deși glumele făcute cu amicii, de tip „Rahețică” (anagramarea numelui lui Haret) indică același omenesc sentiment și în tinerețe.

Apropo de mască, aceea impusă locuri, stau ceasurile astea - pe cînd în sfîrșit am demarat forma de ediția doua („Sus la munte, la izvor”) a capitolului despre revista „România Pitorească”, la Mircea Săndulescu.

Omul-pîine a lui Dumnezeu, în exterior.

Acuma, probabil că nici subsemnatul nu e sfînt, pe felie. Aceea a măștii purtate între oameni. Zic asta revăzînd prefața la ediția întîi, a lui Marian Anghel, care punctează că nu mi-a revăzut vehemența scriselor și față în față.

La o adică, așa proceda și Arghezi. Adică miel blînd, la ambalaj. Cu inerenta defulare, avînd în mînă sabia condeiului. Și a ideilor. 

PS1
Nu, nu mai țin să captez atenția, pentru așa materiale. Nu mai scriu cu majuscule, în titlu, iar azi nu pun nici cuvinte de căutare. Sau poză.

Cine are nevoie de așa idei, va deveni atras de ele. Cine nu, nu -  cu oricît roșu aș scrie.
a o adică, în visele mele roze îmi doresc un singur urmaș, în ale ideilor. Și care nu îmi va identic, inevitabil. Dar îmi va duce stilul mai departe cum o fac eu cu al lui nea Nae. 

După cum, am impresia că întind coarda, cu zisele despre M. Săndulescu.

Dar de cîte ori nu am avut sentimentul ăsta, în scrisele-mi... De pildă în capitolul despre Cuxi Șerban...

Cu precădere despre doamna Șerban, pe care am cercetat-o prin ricoșeu, adică în ceea ce am presupus a fi influența ei asupra altora. 

Iar apoi mi-au devenit banalități (iar în paralel nesosindu-mi vreo invitație la tribunal, că am jignit pe careva).

PS2

Apropo de mască. Purec