Nepotrivire

Dau să re-citesc (eu nemaifiind cel care a răsfoit-o acum vreo 20 ani) „Omul recent” al lui Horia-Roman Patapievici. Și să mor dacătele cu vreun chef polemic. Pur și simplu doream a mai învăța, a-mi mai antrena gîndirea la o minte mai complexă ca a mea.
Nu a fost însă chip a trece de întîia pagină propriu-zisă.

Mi s-au părut contestabile mai multe lucruri, iar de acolo iute mi-a fugit mintea la niște idei fixe, de-ale mele. Nevoia de cocoon, în care să nu ne contrazică nimeni afirmațiile/scrisele.

În afara lui, apar problemele, de dezinteres (ceea ce pică rău, căci cocoonul satisface niște nevoi interioare stringente) sau, mai rău de contrazicere.

Eu unul nu aș lua pe nemestecate filosofii antici, cum face o minte deloc minoră, ca a dlui Patapievici. Adicătele, dacă Socrate sau zidul din Delphi spun că practicăm măsura, apar două probleme mici. Care e măsura aia, respectiv o voi putea integra în mine. Așa că îmi pare o dublă înmulțire cu zero.

Mi se pare aiurea și ideea că modernitatea e vai de steaua ei, în vreme ce trecutul - mai exact evul mediu și antichitatea - erau nemaipomenite. Ceva aici e-n alb și negru...

 

În paralel, pot înțelege că unora le pică bine așa texte.

La o adică, avem nevoie de minunății, iar asta nu se poate face decît alegînd un nucleu original, căruia să-i atribuim sfințenie (sau, după zisa lui HRP, în care zeul e prezent). Altfel nu putem căpăta starea care să ne permită a contracara - altă idee fixă, a subsemnatului -  angoasa existențială.

În paralel, observ, altă idee fixă Ordean, eternele omenești. De pildă a trece pe altul strada. Ori a voi să fie lumea, cum vrei tu.

După toate astea, tot e util să-ncerc a lectura cartea leatului meu Patapievici (e născut în martie în același an, de demult).

PS
Apropo de sfințenie / zeu prin preajmă...
Răsfoiesc „Dincolo de bine şi de rău” a lui Friedrich Nietzsche. Acolo:

„Presupunînd că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimîntătoare şi insistenţa neîndemînatică pe care au manifestat-o pînă acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stîngace şi necuviincioase pentru a cu­ceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: — şi toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sînt încă <prezentabile>!”

Îmi pare un pic ciudat, ca tocmai un filosof să nu miroasă că-s șanse mici a descoperi Adevărul, mai ales cînd îl declari cu A mare (și în ceea ce eu văd din start un ceva de neatins).

Cînd urmărești însă sfințenia, nu e de mirare că A. acela poate fi găsit, absolut întîmplător de către cel care scrie despre el...

Nu ne-am coagula, dacă nu ar urmări (iar apoi glosa mai savant de la an la an) în baza lor...

În paralel, nevoia de nou a omului, ba chiar și a societății face ca peste un timp să apară un alt sistem, care îl contestă pe cel vechi. Dar care nu va fi dat la gunoi, ci va fi aglomerat peste precedente, iar apoi va primi cele ulterioare lui, în baza nevoii noastre de nobilitate. Și care conviețuiește bine--mersi (dacă nu cumva obligatoriu pentru bunăstarea noastră sufletească). la tabloul de onoare cu ceea ce a contestat, ori care l-a contestat.