(din start este de spus că că acțiunea scanare volum - recunoaștere text e datorată dlui Gabi Roșioru, fiind întreprinsă acum 15-20 ani)
Nicolae Bogdan (1858-1922)
O excursiune în Bucegi.
După un timp ploios de câteva zile, vremea îndreptându-se, hotărîsem ca în zilele de 16 şi 17 August să facem o excursiune pe Bucegi. De astă-dată societatea era mai numeroasă: D-na Elena Antofie, D-ra Lili Rosnovanu, Bogdan, Marini, dirigintele oficiului poştal din Sinaia, Fani Bogdănescu, Ionel Manolescu, artist dramatic, Alexandru Tărtăşescu, mare proprietar în Olt, Nicolof, Borneanu şi micul Sandei N. Bogdan.
Pornirea fu dată la orele 9.45 a. m., pe un timp splendid: nici cald, nici frig. Toţi veseli şi bine dispuşi, luarăm şoseaua largă şi bine întreţinută pe la Foişor, Captau, apoi poteca la Valea Peleşului, până în vârful Pietrei-Arse, unde ajunserăm la orele 12, făcând astfel o distantă cam de 9500 m. dela Foişor.
Din vârful Pietrei-Arse luăm poteca la dreapta spre Jepii-Mari, Jepii-Mici, Caraiman, etc. Despre acest drum am puţin de scris, de oarece urmează panta munţilor şi o frumoasă pădure de jnepeni şi numai din când în când se arată vederei noastre munţi înalţi şi frumoşi. Aşa spre S. şi SV. se văd în depărtare cetatea Zănoaga şi Lespezile, Leasta şi toate culmile până la trecătoarea Strunga, iar în faţă se ridică falnic munţii: Caraimanul, Coştilele şi Obârşia. Trecem pe deasupra văei Baba, urcăm panta acoperită de jnepeni a Jepilor-Mari, trecem pe la începutul văilor Urlătoarea Mică şi Mare, urmăm poteca pe coasta Jepilor Mici, un drum aproape plan, intrăm în brâul Jepilor-Mici şi coborîm la casa de adăpost din Caraiman unde ajungem la orele 1 jum. p. m., la locul destinat mai dinainte, pentru odihnă şi dejun.
Timpul se înourase de tot: într'o parte vedeam nouri negri de ploaie, iar pe lângă noi şi deasupra noastră negura zbura în toate părţile; însă fiind rară şi alburie, nu era ameninţătoare; aşa că cu toţii hotărîrăm a ne urma drumul înainte spre ţinta noastră „Omul", unde aveam să petrecem noaptea.
Dejunul fii destul de copios, meritat de altminteri cu dreptul, de oarece majoritatea societătei făcea drumul pe jos şi în acest caz trebue mâncare şi băutură suficientă, spre a ne întreţine bine puterile şi a putea cu înselnire urca pantele grele ale munţilor.
Mai întâiu convorbirăm cu toţii a urca Caraimanul până în vârful său (2409 m.) sau pe creasta sau pe panta sa, urmând văgăuna ce conduce până în vârful văiei Albe, unde chiar acum se mai găseau încă cantităţi enorme de zăpadă.
Luăm pe acest din urmă drum ca mai practic şi mai lesnicios, deşi mult mai lung ca celelalte două şi cu atât mai mult că aveam cu noi şi cai, cari nu pot urca pe cele dintâiu două drumuri. Cea mai mare parte din excursionişti urmează această cale spre a urca în vârful Caraimanului.
Mai întâiu trecem pe lângă un bordeiu, unde se află târla de cârlani a d-lui Mineu, arendaş în comuna Cocârgeaua (Ialomiţa). Urcăm în zig-zaguri spre vârf, de oarece a merge în linie dreaptă este mult mai obositor. Trecem prin mai multe văgăuni acoperite cu pietriş şi bolovani, ţinând mai mult pe stânga decât pe dreapta. Cam pe la jumătatea coastei, se desface de aproape din vârful Văiei Albe, o vale puţin cam profundă, care desparte coasta Caraimanului în două părţi cam egale, dintre cari cea dintâiu dinspre bordei, mult mai uşoară, iar cea de a doua dinspre vârf. mult mai înclinată şi ca atare mai dificilă.
După un drum de o jumătate oră ajungem în vârful Văei Albe. Negura, care pe când eram jos la. casa de adăpost, acoperea întreg muntele, cu cât înaintam, dispărea dinaintea noastră ca prin farmec şi apoi, chiar când ne acoperea, era aşa de uşoară şi subţire, încât se străvedeau prin ea toate localităţile de prin prejur şi chiar din depărtare.
* * *
Din vârful Văei Albe, ţinem pe dreapta creasta Caraimanului, oprindu-ne la fiecare pas şi admirând tablourile minunate şi variate, ce ni le prezintă acest povârniş al muntelui dinspre Valea Albă. Brâne strâmte, acoperite de verdeaţă, încing aceea-stă pantă, iar în susul şi în josul lor lespezi întinse de piatră şi lustruite de ape şi zăpadă ocupă cea mai mare parte din coasta. Din distanţă în distanţă panta este întretăiată de văi profunde acoperite cu blocuri de piatră.
Fundul acestor văi, sau mai bine zis văgăune, nu se poate zări cu ochiul, aşa sunt de profunde. Ele sunt mărginite de o parte şi de alta cu ziduri colosale de piatră. A se coborî sau a se urca pe una din ele, eu cred că ar fi imposibil, brânele însă, unele din ele, se pot foarte bine străbate, iar altele sunt foarte dificile de parcurs, cum este de pildă unul, care pleacă din şeaua Caraimanului şi iese în Valea Albă foarte greu şi întru câtva periculos pe care însă l-am făcut săptămâna trecută, când am descins pentru a doua oară vara aceasta Valea Albă în societatea Dlui Taşcă, profesor universitar şi tânărul Costin Stoicescu, turişti de primă forţă. Pentru prima oară am avut plăcerea de a face excursiuni cu dânşii, dar mărturisesc că am admirat tăria lor: un pas măsurat şi sigur, un curaj fără pereche şi o rezistenţă puternică; calităţi de adevăraţi turişti! Urcuşul spre vârful Caraimanului dela începutul Văei Albe este foarte uşor, dar sfătuesc pe toţi acei, care l-ar face să ţie cât se poate mai mult pe creastă nu pe pantă; căci numai de aci pot vedea şi admira măreţia ce prezintă acest versant al Caraimanului, având în acelaş timp încontinuu în faţa sa şi partea muntelui Coştile dinspre SV. şi care numai de aci se poate vedea în toată splendoarea sa.
Versantul acesta al Coştilei, care stă faţă în faţă cu al Caraimanului şi despărţite de Valea Albă, e tot ce poate fi mai frumos, mai splendid, mai impunător! Pe când în Caraiman panta e ceva mai înclinată şi prevăzută cu brâne şi lespezi întinse de piatră, aci în Coştile pot zice cu drept cuvânt, că panta nu există, ci numai nişte pereţi colosali verticali pe cari ar fi imposibil de a-i escalada şi tocmai spre vârful său se află un brâu, care se poate străbate însă cu multă greutate. Stânci de o înălţime formidabilă şi de forme felurite, se înalţă din când în când, iar vârfurile lor mai totdeauna sunt în luptă cu norii. Singur vulturul falnic, cu sborul său lin planează deasupra lor, iar cu ochiul său aprig străbate până în fundul văilor profunde spre a-şi căuta hoitul, ce-i servă de hrană. Crăpăturile stâncilor inaccesibile servă acestei pasări, regină a Bucegilor, culcuş pentru sine şi pentru puii săi, cari, cu multă greutate se pot găsi şi prinde.
Rar munte în Bucegi are un aspect mai stâncos ca Coştilele şi mai cu seamă această parte, care stă faţă în fată cu Caraimanul!
Ajungem în vârful cel mai înalt al Caraimanului (2406 m.) în josul căruia se desfăşură frumoasa „Şoseaua Caraimanului" terminată prin stânci înalte, ce predomină asupra Buştenilor. Partea NV. a şelei este prevăzută cu două scobituri, de unde se încep două brâne destul de grele, înconjurând o parte din munte, spre Valea Albă.
Nopţile la Omul.
Ajunşi la muntele Omul la orele 8 seara, spre marea noastră surpindere, mai găsirăm aci încă 6 persoane şi apoi în urmă mai sosiră şi alţii, în totul 26 între care vre-o 10 doamne. Odăile sunt două: una pentru vizitatori şi alta pentru bucătărie şi locuinţa păzitorului.
Din cauza insuficientei localului de adăpost şi câte odată fiind mare aglomeraţie, se poate da naştere la diferite incidente regretabile, cum ni s'a întâmplat chiar nouă. De acum socotesc că ar fi bine ca să se ia măsuri ca această clădire să se mai mărească şi să nu mai lase pe bieţii excursionişti, obosiţi de drum, să petreacă o noapte pe podeala fără mindir, fără nimic decât scânduri.
Câte nopţi plăcute, dar friguroase, le-am petrecut la casa de adăpost dela vârful Omul, însoţit de mai mulţi tovarăşi. După masă şi pe o lună frumoasă, îmbrăcaţi groşi, ne plimbăm de jur împrejurul casei şi nu ne putem sătura de farmecul unei nopţi senine şi frumoase. În spre NV. În depărtare zărim luminile electrice din satele Zărneşti, Tohanul-Vechi, Râşnov şi Cristian (Transilvania), iar în jos în valea Mălăeşti, focurile dela târlele cicbanilor, care apar sub diferite mărimi, după cum sunt alimentate, dau un aspect feeric. Spre Nord câteva felinare electrice din Predeal concură cu cele din Transilvania, cu singura deosebire că acestea au o lumină mai vie, fiind mai în apropiere şi tot în această direcţia în valea Morarului; focuri vii aprinse la târla cârlanilor din această vale, indică că localitatea nu este cu totul părăsită.
În spre SV de-abia se zăreşte ceva alb; sunt casele din satul Afundata (Transilvania), iar din valea Gaura se aude din când în când sunetul lugubru al unui bucium, prin care se anunţă de către ciobani că şi această vale nu este cu totul pustie. Vârfurile stâncoase ale munţilor, când luna este în toată splendoarea sa, sunt luminate minunat de razele palide ale sale, iar când nu e lună, dar un cer senin, se par negre şi întunecate. O linişte sepulcrală domneşte şi numai din când în când se aude lătratul câinilor dela bordeiul de jos din valea Cerbului.
Anul trecut, fiind în plăcuta societate a d-relor Arabela larca, Marioara Anton Carp, Morphy şi alţi domni, s'a făcut, până la apariţia aurorei, o serată literară în toată puterea cuvântului. În seara aceasta, după luarea mesei, aranjată cu multă îngrijire de d-na Elena Antofie şi d-ra Rosnovanu, făcurăm cu toţii o plimbară de o oră împrejurul casei şi apoi ne mai putând rezista frigului, furăm nevoiţi a ne reîntoarce în camera noastră la gura sobei, căci focul era bine întreţinut de moş Ion, paznicul de aci. Eram în această odaie 18 persoane. De dormit nu era rost. Câţiva inşi putură găsi loc în patul lung de scânduri, iar ceilalţi fură nevoiţi a se întinde pe jos, pe podeală. Acum începe rolul amicului Alexandru Tărtăşescu.
După un timp ploios de câteva zile, vremea îndreptându-se, hotărîsem ca în zilele de 16 şi 17 August să facem o excursiune pe Bucegi. De astă-dată societatea era mai numeroasă: D-na Elena Antofie, D-ra Lili Rosnovanu, Bogdan, Marini, dirigintele oficiului poştal din Sinaia, Fani Bogdănescu, Ionel Manolescu, artist dramatic, Alexandru Tărtăşescu, mare proprietar în Olt, Nicolof, Borneanu şi micul Sandei N. Bogdan.
Pornirea fu dată la orele 9.45 a. m., pe un timp splendid: nici cald, nici frig. Toţi veseli şi bine dispuşi, luarăm şoseaua largă şi bine întreţinută pe la Foişor, Captau, apoi poteca la Valea Peleşului, până în vârful Pietrei-Arse, unde ajunserăm la orele 12, făcând astfel o distantă cam de 9500 m. dela Foişor.
Din vârful Pietrei-Arse luăm poteca la dreapta spre Jepii-Mari, Jepii-Mici, Caraiman, etc. Despre acest drum am puţin de scris, de oarece urmează panta munţilor şi o frumoasă pădure de jnepeni şi numai din când în când se arată vederei noastre munţi înalţi şi frumoşi. Aşa spre S. şi SV. se văd în depărtare cetatea Zănoaga şi Lespezile, Leasta şi toate culmile până la trecătoarea Strunga, iar în faţă se ridică falnic munţii: Caraimanul, Coştilele şi Obârşia. Trecem pe deasupra văei Baba, urcăm panta acoperită de jnepeni a Jepilor-Mari, trecem pe la începutul văilor Urlătoarea Mică şi Mare, urmăm poteca pe coasta Jepilor Mici, un drum aproape plan, intrăm în brâul Jepilor-Mici şi coborîm la casa de adăpost din Caraiman unde ajungem la orele 1 jum. p. m., la locul destinat mai dinainte, pentru odihnă şi dejun.
Timpul se înourase de tot: într'o parte vedeam nouri negri de ploaie, iar pe lângă noi şi deasupra noastră negura zbura în toate părţile; însă fiind rară şi alburie, nu era ameninţătoare; aşa că cu toţii hotărîrăm a ne urma drumul înainte spre ţinta noastră „Omul", unde aveam să petrecem noaptea.
Dejunul fii destul de copios, meritat de altminteri cu dreptul, de oarece majoritatea societătei făcea drumul pe jos şi în acest caz trebue mâncare şi băutură suficientă, spre a ne întreţine bine puterile şi a putea cu înselnire urca pantele grele ale munţilor.
Mai întâiu convorbirăm cu toţii a urca Caraimanul până în vârful său (2409 m.) sau pe creasta sau pe panta sa, urmând văgăuna ce conduce până în vârful văiei Albe, unde chiar acum se mai găseau încă cantităţi enorme de zăpadă.
Luăm pe acest din urmă drum ca mai practic şi mai lesnicios, deşi mult mai lung ca celelalte două şi cu atât mai mult că aveam cu noi şi cai, cari nu pot urca pe cele dintâiu două drumuri. Cea mai mare parte din excursionişti urmează această cale spre a urca în vârful Caraimanului.
Mai întâiu trecem pe lângă un bordeiu, unde se află târla de cârlani a d-lui Mineu, arendaş în comuna Cocârgeaua (Ialomiţa). Urcăm în zig-zaguri spre vârf, de oarece a merge în linie dreaptă este mult mai obositor. Trecem prin mai multe văgăuni acoperite cu pietriş şi bolovani, ţinând mai mult pe stânga decât pe dreapta. Cam pe la jumătatea coastei, se desface de aproape din vârful Văiei Albe, o vale puţin cam profundă, care desparte coasta Caraimanului în două părţi cam egale, dintre cari cea dintâiu dinspre bordei, mult mai uşoară, iar cea de a doua dinspre vârf. mult mai înclinată şi ca atare mai dificilă.
După un drum de o jumătate oră ajungem în vârful Văei Albe. Negura, care pe când eram jos la. casa de adăpost, acoperea întreg muntele, cu cât înaintam, dispărea dinaintea noastră ca prin farmec şi apoi, chiar când ne acoperea, era aşa de uşoară şi subţire, încât se străvedeau prin ea toate localităţile de prin prejur şi chiar din depărtare.
* * *
Din vârful Văei Albe, ţinem pe dreapta creasta Caraimanului, oprindu-ne la fiecare pas şi admirând tablourile minunate şi variate, ce ni le prezintă acest povârniş al muntelui dinspre Valea Albă. Brâne strâmte, acoperite de verdeaţă, încing aceea-stă pantă, iar în susul şi în josul lor lespezi întinse de piatră şi lustruite de ape şi zăpadă ocupă cea mai mare parte din coasta. Din distanţă în distanţă panta este întretăiată de văi profunde acoperite cu blocuri de piatră.
Fundul acestor văi, sau mai bine zis văgăune, nu se poate zări cu ochiul, aşa sunt de profunde. Ele sunt mărginite de o parte şi de alta cu ziduri colosale de piatră. A se coborî sau a se urca pe una din ele, eu cred că ar fi imposibil, brânele însă, unele din ele, se pot foarte bine străbate, iar altele sunt foarte dificile de parcurs, cum este de pildă unul, care pleacă din şeaua Caraimanului şi iese în Valea Albă foarte greu şi întru câtva periculos pe care însă l-am făcut săptămâna trecută, când am descins pentru a doua oară vara aceasta Valea Albă în societatea Dlui Taşcă, profesor universitar şi tânărul Costin Stoicescu, turişti de primă forţă. Pentru prima oară am avut plăcerea de a face excursiuni cu dânşii, dar mărturisesc că am admirat tăria lor: un pas măsurat şi sigur, un curaj fără pereche şi o rezistenţă puternică; calităţi de adevăraţi turişti! Urcuşul spre vârful Caraimanului dela începutul Văei Albe este foarte uşor, dar sfătuesc pe toţi acei, care l-ar face să ţie cât se poate mai mult pe creastă nu pe pantă; căci numai de aci pot vedea şi admira măreţia ce prezintă acest versant al Caraimanului, având în acelaş timp încontinuu în faţa sa şi partea muntelui Coştile dinspre SV. şi care numai de aci se poate vedea în toată splendoarea sa.
Versantul acesta al Coştilei, care stă faţă în faţă cu al Caraimanului şi despărţite de Valea Albă, e tot ce poate fi mai frumos, mai splendid, mai impunător! Pe când în Caraiman panta e ceva mai înclinată şi prevăzută cu brâne şi lespezi întinse de piatră, aci în Coştile pot zice cu drept cuvânt, că panta nu există, ci numai nişte pereţi colosali verticali pe cari ar fi imposibil de a-i escalada şi tocmai spre vârful său se află un brâu, care se poate străbate însă cu multă greutate. Stânci de o înălţime formidabilă şi de forme felurite, se înalţă din când în când, iar vârfurile lor mai totdeauna sunt în luptă cu norii. Singur vulturul falnic, cu sborul său lin planează deasupra lor, iar cu ochiul său aprig străbate până în fundul văilor profunde spre a-şi căuta hoitul, ce-i servă de hrană. Crăpăturile stâncilor inaccesibile servă acestei pasări, regină a Bucegilor, culcuş pentru sine şi pentru puii săi, cari, cu multă greutate se pot găsi şi prinde.
Rar munte în Bucegi are un aspect mai stâncos ca Coştilele şi mai cu seamă această parte, care stă faţă în fată cu Caraimanul!
Ajungem în vârful cel mai înalt al Caraimanului (2406 m.) în josul căruia se desfăşură frumoasa „Şoseaua Caraimanului" terminată prin stânci înalte, ce predomină asupra Buştenilor. Partea NV. a şelei este prevăzută cu două scobituri, de unde se încep două brâne destul de grele, înconjurând o parte din munte, spre Valea Albă.
Nopţile la Omul.
Ajunşi la muntele Omul la orele 8 seara, spre marea noastră surpindere, mai găsirăm aci încă 6 persoane şi apoi în urmă mai sosiră şi alţii, în totul 26 între care vre-o 10 doamne. Odăile sunt două: una pentru vizitatori şi alta pentru bucătărie şi locuinţa păzitorului.
Din cauza insuficientei localului de adăpost şi câte odată fiind mare aglomeraţie, se poate da naştere la diferite incidente regretabile, cum ni s'a întâmplat chiar nouă. De acum socotesc că ar fi bine ca să se ia măsuri ca această clădire să se mai mărească şi să nu mai lase pe bieţii excursionişti, obosiţi de drum, să petreacă o noapte pe podeala fără mindir, fără nimic decât scânduri.
Câte nopţi plăcute, dar friguroase, le-am petrecut la casa de adăpost dela vârful Omul, însoţit de mai mulţi tovarăşi. După masă şi pe o lună frumoasă, îmbrăcaţi groşi, ne plimbăm de jur împrejurul casei şi nu ne putem sătura de farmecul unei nopţi senine şi frumoase. În spre NV. În depărtare zărim luminile electrice din satele Zărneşti, Tohanul-Vechi, Râşnov şi Cristian (Transilvania), iar în jos în valea Mălăeşti, focurile dela târlele cicbanilor, care apar sub diferite mărimi, după cum sunt alimentate, dau un aspect feeric. Spre Nord câteva felinare electrice din Predeal concură cu cele din Transilvania, cu singura deosebire că acestea au o lumină mai vie, fiind mai în apropiere şi tot în această direcţia în valea Morarului; focuri vii aprinse la târla cârlanilor din această vale, indică că localitatea nu este cu totul părăsită.
În spre SV de-abia se zăreşte ceva alb; sunt casele din satul Afundata (Transilvania), iar din valea Gaura se aude din când în când sunetul lugubru al unui bucium, prin care se anunţă de către ciobani că şi această vale nu este cu totul pustie. Vârfurile stâncoase ale munţilor, când luna este în toată splendoarea sa, sunt luminate minunat de razele palide ale sale, iar când nu e lună, dar un cer senin, se par negre şi întunecate. O linişte sepulcrală domneşte şi numai din când în când se aude lătratul câinilor dela bordeiul de jos din valea Cerbului.
Anul trecut, fiind în plăcuta societate a d-relor Arabela larca, Marioara Anton Carp, Morphy şi alţi domni, s'a făcut, până la apariţia aurorei, o serată literară în toată puterea cuvântului. În seara aceasta, după luarea mesei, aranjată cu multă îngrijire de d-na Elena Antofie şi d-ra Rosnovanu, făcurăm cu toţii o plimbară de o oră împrejurul casei şi apoi ne mai putând rezista frigului, furăm nevoiţi a ne reîntoarce în camera noastră la gura sobei, căci focul era bine întreţinut de moş Ion, paznicul de aci. Eram în această odaie 18 persoane. De dormit nu era rost. Câţiva inşi putură găsi loc în patul lung de scânduri, iar ceilalţi fură nevoiţi a se întinde pe jos, pe podeală. Acum începe rolul amicului Alexandru Tărtăşescu.
* * *
Mai întâi d-sa începe cu o vervă neauzită a ne declama repertoriul aproape întreg al artistului Iulian, spus cu o imitaţiune aşa de perfectă, încât nu se putea distinge dacă este Tărtăşescu sau Iulian. La intervale un cor improvizat intona toate cântecele noastre româneşti actuale. Tot în cor s'a executat concertul broaştelor şi strănutatul hazliu, condus tot de amicul Alexandru Tărtăşescu. Camaradul Marini, necunoscător de obiceiuri şi localităţi, era încântat.
Las la o parte poveştile, glumele şi cântecile executate de fiecare în parte, rîsetele şi veselia ce a durat până aproape de orele 3 de dimineaţă, când Tărtăşescu începe cu o voce admirabilă a încheia această noapte frumoasă prin nişte melodii moderne de toată frumuseţe. Din când în când bunul şi vechiul meu prieten Ionel Manolescu, artist dramatic, întrerupe corul sau povestirile prin câte o tiradă admirabilă, sau ne recitea câte o poezie, ori ne imită într'un mod minunat pe marele dramaturg Novelli. Pare că-l văd şi acum şezând pe marginea patului ascultând la ceilalţi şi adesea ori spunându-ne câte ceva din stihurile, ce-i veneau în memorie; însă din nenorocire pentru el, ne putându-şi găsi un loc în pat, a fost nevoit să se trântească pe jos, punându-şi drept perne şelile dela cai.
În această cameră cu noi se mai aflau, afară din societatea noastră, trei domnişoare germane şi trei domni, cari în tot timpul noptei au stat de strajă împreună cu noi, ascultând plini de mulţumire şi satisfacţiune tot repertoriul recitat de Tărtăşescu şi corul condus foarte hazliu de d-sa.
Uitasem a spune că Alexandru Tărtăşescu, proprietar al moşiei Dobroteasa din judeţul Olt, fiind crescut de mic printre ţărani, a învăţat toate cântecile şi dansurile lor, pe care ni le-a executat într'un mod admirabil. Din cântecele mai însemnate a fost acela al ciobanului, apoi cântece vechi ţărăneşti, haiduceşti, etc., ca dansuri: hori, sârbe, chindii, etc., aşa că cu toţii am rămas încântaţi de amabilitatea amicului Tărtăşescu, care prin modul său plăcut şi cuviincios de a distra lumea, ne-a făcut să petrecem una din cele mai frumoase nopţi în acest loc, unde aproape este imposibil de a dormi, neavând nici măcar unde să-şi sprijine cineva capul.
Această petrecere a durat de pe la orele 10 până la 3 jum. despre ziuă, când dându-se semnalul de culcare, o linişte complectă şi un întuneric profund coprinde întreaga odaie, însă din când în când flacăra dela focul din sobă pâlpâia, dând un fel de lumină slabă, ce se reflecta asupra pereţilor şi obloanelor dela fereastră. Cu tot ordinul dat, tânărul Ionel Ionescu, tot mai răsufla câte odată, sau împingea pe colegul său Tărtăşescu, ori aprindea câte un chibrit, până când în cele din urmă în toată odaia nu se mai auzea decât sforăitul natural al câtorva dintre noi sau cel prefăcut şi zgomotos al lui Tărtăşescu şi când focul era pe punctul de a se stinge, Moş Ion, se scula spre a-1 alimenta din nou, căci a dormi în această casă de adăpost dela Omul, fără foc, este imposibil, de oarece aci în nopţile senine temperatura câte odată ajunge la O gr.; de aceea s'au şi luat măsuri ca în permanentă să fie un om pentru lemne şi apă.
În camera de alături s'a auzit un concert frumos de doamne, pe care nu am avut onoarea de a le cunoaşte, afară numai de gentilul sublocotenent Gale dela batalionul 8 vânători, care, după cum mi se pare, conducea societatea. Concertul d-lor însă a durat mai puţin ca al nostru şi consta din bucăţi dine alese române şi franceze, executate de voci femenine distinse.
După cum am spus mai sus, la orele 3 jum. totul cade în tăcere şi Morfeu cu aripele sale protectoare planează deasupra tuturor, confundându-ne pe toţi într'un somn profund.
Dimineaţa la Omul.
De abia aţipiserăm bine şi cam pe la 4 ore dimineaţa, vecinii noştri din odaia de alături încep să se mişte, să vorbească şi din când în când să iasă afară spre a vedea diferitele faze prin care trece bolta cerească dela primele apariţii luminoase şi până la ivirea astrului luminos. A mai descrie aceasta ar fi de prisos, de oarece le-am mai arătat într'o altă descriere; mă mulţumesc numai a spune că de data aceasta, noaptea fiind senină, căzuse multă brumă pe munţi şi ca atare aveam o dimineaţă foarte rece, poate că temperatura era între 2—l gr. Geamurile dela ferestre erau aburite şi pământul afară, dacă nu era tocmai îngheţat, era cel puţin amorţit; ca probă despre aceasta erau urmele încălţămintelor imprimate pe pământ.
Cu apariţia complectă a aurorei, toţi eşirăm afară înfăşuraţi în mantale sau în învelişurile de noapte, mai cu seamă doamnele; şi astfel tremurând de frig, aşteptam trântiţi pe stânci răsăritul soarelui capritios, care nu se arată vederilor noastre decât peste o oră şi în toată splendoarea sa. Tocmai în timpul acesta apare şi Moş Ion, din Valea Gaura cu bota la spinare plină cu apă proaspătă pentru spălat şi prepararea ceaiurilor sau a cafelelor. Aci nefiind apă, păzitorii casei sunt nevoiţi s'o aducă tocmai de jos din Valea Gaura, aşa că pentru dus şi întors trebue mai bine de 0 oră şi de aceea întrebuinţarea apei se face cu multă economie. Asemenea şi lemnele se aduc tocmai din muntele Bătrâna din localitatea numită Poiana Ţapului, dusul şi întorsul două ore, ceeace face ca şi în uzul lor să se facă economie. Ar trebui doar să se ia măsuri ca de timpuriu casa de piatră ce se află îndărătul celei de adăpost să fie plină cu lemne în depozit, iar pentru apă o putină sau un vas mai mare, care să servească vizitatorilor pentru trebuinţele lor. Din această cauză, anii trecuţi se făcea un abuz colosal, cerându-se pentru un litru de apă 50 bani; acum din fericire a încetat.
După ce soarele îşi ia forma sa obişnuită pe orizont, intrarăm în odaia noastră, unde d-na Elena Antonie şi d-ra Lili Rosnovanu ne prepară cu multă bunăvoinţă şi amabilitate ceaiul mult dorit şi mai cu seamă în acest loc şi pe un timp aşa de friguros.
Până la luarea ceaiului, strângerea previziunilor şi împachetarea lucrurilor, să-mi daţi voe, iubiţi cititori şi amatori de excursie, a ne urca cu descrierea puţin de muntele Bucşoiul din vecinătatea Omului.
Dela Omul la Bucşoiul.
Bucşoiul este un munte situat în Transilvania, lângă frontiera ţărei. Vârful său cel mai înalt are o înălţime de 2477 m.; iar timpul întrebuinţat dela Omul până aci e cam trei sferturi de oră. Ca să se urce acest munte, se urmează plaiul ce se întinde dela casă spre Nord până la sfârşitul său, de unde se coboară la dreapta pe o pantă puţin cam înclinată până când se schimbă într'o coamă cu un coborîş aproape vertical spre Valea Mălăeşti (Transilvania) şi mult mai dulce în spre valea Morarului (România), însă numai la începutul său. Din nou creasta se transformă într'un urcuş şi apoi un coborîş foarte pronunţat, iarăşi un urcuş mai greu ca cele dintâi şi îndată se intră în adevărata pantă a Bucşoiului. Până aci poziţiile sunt admirabile şi mai cu seamă în Valea Mălăeşti.
Şi deoparte şi de alta, din distanţă în distanţă, se desfac de sus în jos văgăuni strâmte şi profunde, mărginite de blocuri de piatră; iar în de se găsesc bolovani enorm de mari, rupţi din pereţii mărginaşi şi rostogoliţi la diferite adâncimi.
În apropiere de Vârful Bucşoiului se desface în spre Valea Morarului un şir colosal de înalt, format din o înălţime de stânci şi colţi cu diferite înălţimi şi forme variate. Intre această culme a Morarului şi cealaltă a colţilor Bâtei, se închide Valea Morarului.
Ajunşi aci, coasta Bucşoiului devine foarte înclinată şi foarte strâmtă, nici de cum periculoasă, dar grea de urcat; însă nu durează mult, căci numai decât suntem în vârful cel mai înalt al Bucşoiului.
Pe partea despre NE se iasă o panta lată şi plină de verdeaţă pe la mijlocul căreia se încrucişează două dungi pietroase, aşa că văzute din depărtare prezintă exact forma unei cruci. În capătul acestei pante, cum şi de amândouă părţile sale se lasă mai multe văi, dintre cari unele inabordabile şi mai cu seamă acelea din spre Morarul. Valea mărginaşă din spre Transilvania se poate urca şi coborî. Versantul acesta No. 9 al Bucşoiului este format din o mulţime de văi, mărginite de pereţii colosali de piatră ale căror vârfuri rar întâlnesc un cer senin, ci mai totdeauna sunt în luptă cu norii. Brâul său din această parte, începând dela casa de adăpost din Mălăeşti (Transilvania) până la Căpăţâna Porcului din Dihamul (România), se poate uşor străbate, însă numai cu piciorul, de oarece aci prin îngrijirea şi cheltuiala proprie a d-lui Take Ionescu, fost ministru, s'a construit o potecă, care-i poartă numele şi care se termină în aceea a grănicerilor din Dihamul. Cu calul nu se poate face, căci în drumul său se dă de nişte scări făcute în stâncă, numite „Scările Miclescu". Aceasta fiind un loc predilect al d-lui Emil Miclescu, fost director general al căilor ferate române. Pe aci calului îi este imposibil de-a trece. La începutul potecei, începând din Valea Mălăeşti, urcuşul e cam greu, până la scările Miclescu; de aci încep scoborîturi unele mai adânci, iar altele mai puţin adânci şi chiar urcuşuri, dar nu aşa grele ca cel dela început.
Poteca în două locuri formează un fel de semicirconferintă mărginită în spre Sud-Vest de pereţi colosali înalţi de piatră, iar în spre NE. de văi profunde, cari toate dau în Valea Glăjeriei.
Mai întâi d-sa începe cu o vervă neauzită a ne declama repertoriul aproape întreg al artistului Iulian, spus cu o imitaţiune aşa de perfectă, încât nu se putea distinge dacă este Tărtăşescu sau Iulian. La intervale un cor improvizat intona toate cântecele noastre româneşti actuale. Tot în cor s'a executat concertul broaştelor şi strănutatul hazliu, condus tot de amicul Alexandru Tărtăşescu. Camaradul Marini, necunoscător de obiceiuri şi localităţi, era încântat.
Las la o parte poveştile, glumele şi cântecile executate de fiecare în parte, rîsetele şi veselia ce a durat până aproape de orele 3 de dimineaţă, când Tărtăşescu începe cu o voce admirabilă a încheia această noapte frumoasă prin nişte melodii moderne de toată frumuseţe. Din când în când bunul şi vechiul meu prieten Ionel Manolescu, artist dramatic, întrerupe corul sau povestirile prin câte o tiradă admirabilă, sau ne recitea câte o poezie, ori ne imită într'un mod minunat pe marele dramaturg Novelli. Pare că-l văd şi acum şezând pe marginea patului ascultând la ceilalţi şi adesea ori spunându-ne câte ceva din stihurile, ce-i veneau în memorie; însă din nenorocire pentru el, ne putându-şi găsi un loc în pat, a fost nevoit să se trântească pe jos, punându-şi drept perne şelile dela cai.
În această cameră cu noi se mai aflau, afară din societatea noastră, trei domnişoare germane şi trei domni, cari în tot timpul noptei au stat de strajă împreună cu noi, ascultând plini de mulţumire şi satisfacţiune tot repertoriul recitat de Tărtăşescu şi corul condus foarte hazliu de d-sa.
Uitasem a spune că Alexandru Tărtăşescu, proprietar al moşiei Dobroteasa din judeţul Olt, fiind crescut de mic printre ţărani, a învăţat toate cântecile şi dansurile lor, pe care ni le-a executat într'un mod admirabil. Din cântecele mai însemnate a fost acela al ciobanului, apoi cântece vechi ţărăneşti, haiduceşti, etc., ca dansuri: hori, sârbe, chindii, etc., aşa că cu toţii am rămas încântaţi de amabilitatea amicului Tărtăşescu, care prin modul său plăcut şi cuviincios de a distra lumea, ne-a făcut să petrecem una din cele mai frumoase nopţi în acest loc, unde aproape este imposibil de a dormi, neavând nici măcar unde să-şi sprijine cineva capul.
Această petrecere a durat de pe la orele 10 până la 3 jum. despre ziuă, când dându-se semnalul de culcare, o linişte complectă şi un întuneric profund coprinde întreaga odaie, însă din când în când flacăra dela focul din sobă pâlpâia, dând un fel de lumină slabă, ce se reflecta asupra pereţilor şi obloanelor dela fereastră. Cu tot ordinul dat, tânărul Ionel Ionescu, tot mai răsufla câte odată, sau împingea pe colegul său Tărtăşescu, ori aprindea câte un chibrit, până când în cele din urmă în toată odaia nu se mai auzea decât sforăitul natural al câtorva dintre noi sau cel prefăcut şi zgomotos al lui Tărtăşescu şi când focul era pe punctul de a se stinge, Moş Ion, se scula spre a-1 alimenta din nou, căci a dormi în această casă de adăpost dela Omul, fără foc, este imposibil, de oarece aci în nopţile senine temperatura câte odată ajunge la O gr.; de aceea s'au şi luat măsuri ca în permanentă să fie un om pentru lemne şi apă.
În camera de alături s'a auzit un concert frumos de doamne, pe care nu am avut onoarea de a le cunoaşte, afară numai de gentilul sublocotenent Gale dela batalionul 8 vânători, care, după cum mi se pare, conducea societatea. Concertul d-lor însă a durat mai puţin ca al nostru şi consta din bucăţi dine alese române şi franceze, executate de voci femenine distinse.
După cum am spus mai sus, la orele 3 jum. totul cade în tăcere şi Morfeu cu aripele sale protectoare planează deasupra tuturor, confundându-ne pe toţi într'un somn profund.
Dimineaţa la Omul.
De abia aţipiserăm bine şi cam pe la 4 ore dimineaţa, vecinii noştri din odaia de alături încep să se mişte, să vorbească şi din când în când să iasă afară spre a vedea diferitele faze prin care trece bolta cerească dela primele apariţii luminoase şi până la ivirea astrului luminos. A mai descrie aceasta ar fi de prisos, de oarece le-am mai arătat într'o altă descriere; mă mulţumesc numai a spune că de data aceasta, noaptea fiind senină, căzuse multă brumă pe munţi şi ca atare aveam o dimineaţă foarte rece, poate că temperatura era între 2—l gr. Geamurile dela ferestre erau aburite şi pământul afară, dacă nu era tocmai îngheţat, era cel puţin amorţit; ca probă despre aceasta erau urmele încălţămintelor imprimate pe pământ.
Cu apariţia complectă a aurorei, toţi eşirăm afară înfăşuraţi în mantale sau în învelişurile de noapte, mai cu seamă doamnele; şi astfel tremurând de frig, aşteptam trântiţi pe stânci răsăritul soarelui capritios, care nu se arată vederilor noastre decât peste o oră şi în toată splendoarea sa. Tocmai în timpul acesta apare şi Moş Ion, din Valea Gaura cu bota la spinare plină cu apă proaspătă pentru spălat şi prepararea ceaiurilor sau a cafelelor. Aci nefiind apă, păzitorii casei sunt nevoiţi s'o aducă tocmai de jos din Valea Gaura, aşa că pentru dus şi întors trebue mai bine de 0 oră şi de aceea întrebuinţarea apei se face cu multă economie. Asemenea şi lemnele se aduc tocmai din muntele Bătrâna din localitatea numită Poiana Ţapului, dusul şi întorsul două ore, ceeace face ca şi în uzul lor să se facă economie. Ar trebui doar să se ia măsuri ca de timpuriu casa de piatră ce se află îndărătul celei de adăpost să fie plină cu lemne în depozit, iar pentru apă o putină sau un vas mai mare, care să servească vizitatorilor pentru trebuinţele lor. Din această cauză, anii trecuţi se făcea un abuz colosal, cerându-se pentru un litru de apă 50 bani; acum din fericire a încetat.
După ce soarele îşi ia forma sa obişnuită pe orizont, intrarăm în odaia noastră, unde d-na Elena Antonie şi d-ra Lili Rosnovanu ne prepară cu multă bunăvoinţă şi amabilitate ceaiul mult dorit şi mai cu seamă în acest loc şi pe un timp aşa de friguros.
Până la luarea ceaiului, strângerea previziunilor şi împachetarea lucrurilor, să-mi daţi voe, iubiţi cititori şi amatori de excursie, a ne urca cu descrierea puţin de muntele Bucşoiul din vecinătatea Omului.
Dela Omul la Bucşoiul.
Bucşoiul este un munte situat în Transilvania, lângă frontiera ţărei. Vârful său cel mai înalt are o înălţime de 2477 m.; iar timpul întrebuinţat dela Omul până aci e cam trei sferturi de oră. Ca să se urce acest munte, se urmează plaiul ce se întinde dela casă spre Nord până la sfârşitul său, de unde se coboară la dreapta pe o pantă puţin cam înclinată până când se schimbă într'o coamă cu un coborîş aproape vertical spre Valea Mălăeşti (Transilvania) şi mult mai dulce în spre valea Morarului (România), însă numai la începutul său. Din nou creasta se transformă într'un urcuş şi apoi un coborîş foarte pronunţat, iarăşi un urcuş mai greu ca cele dintâi şi îndată se intră în adevărata pantă a Bucşoiului. Până aci poziţiile sunt admirabile şi mai cu seamă în Valea Mălăeşti.
Şi deoparte şi de alta, din distanţă în distanţă, se desfac de sus în jos văgăuni strâmte şi profunde, mărginite de blocuri de piatră; iar în de se găsesc bolovani enorm de mari, rupţi din pereţii mărginaşi şi rostogoliţi la diferite adâncimi.
În apropiere de Vârful Bucşoiului se desface în spre Valea Morarului un şir colosal de înalt, format din o înălţime de stânci şi colţi cu diferite înălţimi şi forme variate. Intre această culme a Morarului şi cealaltă a colţilor Bâtei, se închide Valea Morarului.
Ajunşi aci, coasta Bucşoiului devine foarte înclinată şi foarte strâmtă, nici de cum periculoasă, dar grea de urcat; însă nu durează mult, căci numai decât suntem în vârful cel mai înalt al Bucşoiului.
Pe partea despre NE se iasă o panta lată şi plină de verdeaţă pe la mijlocul căreia se încrucişează două dungi pietroase, aşa că văzute din depărtare prezintă exact forma unei cruci. În capătul acestei pante, cum şi de amândouă părţile sale se lasă mai multe văi, dintre cari unele inabordabile şi mai cu seamă acelea din spre Morarul. Valea mărginaşă din spre Transilvania se poate urca şi coborî. Versantul acesta No. 9 al Bucşoiului este format din o mulţime de văi, mărginite de pereţii colosali de piatră ale căror vârfuri rar întâlnesc un cer senin, ci mai totdeauna sunt în luptă cu norii. Brâul său din această parte, începând dela casa de adăpost din Mălăeşti (Transilvania) până la Căpăţâna Porcului din Dihamul (România), se poate uşor străbate, însă numai cu piciorul, de oarece aci prin îngrijirea şi cheltuiala proprie a d-lui Take Ionescu, fost ministru, s'a construit o potecă, care-i poartă numele şi care se termină în aceea a grănicerilor din Dihamul. Cu calul nu se poate face, căci în drumul său se dă de nişte scări făcute în stâncă, numite „Scările Miclescu". Aceasta fiind un loc predilect al d-lui Emil Miclescu, fost director general al căilor ferate române. Pe aci calului îi este imposibil de-a trece. La începutul potecei, începând din Valea Mălăeşti, urcuşul e cam greu, până la scările Miclescu; de aci încep scoborîturi unele mai adânci, iar altele mai puţin adânci şi chiar urcuşuri, dar nu aşa grele ca cel dela început.
Poteca în două locuri formează un fel de semicirconferintă mărginită în spre Sud-Vest de pereţi colosali înalţi de piatră, iar în spre NE. de văi profunde, cari toate dau în Valea Glăjeriei.
* * *
Cam pe la jumătatea potecei Take Ionescu, se întinde un picior acoperit în mare parte de iarbă groasă şi înaltă. El are o vedere admirabilă atât în spre România, cât şi în Transilvania, pe un orizont aproape nemărginit. De aci se aude în vale zgomotul produs de torentul voluminos al apei Glăjeriei, care, deşi situat la o distanţă destul de considerabilă, se vede însă cum căderea sa este accidentată şi de aci provine şi sunetul produs de această apă în curgerea sa. Acest lucru însă nu e de mirare, căci chiar un mic vânt produs în pădure, se manifestă printr'un zgomot asurzitor.
Din acest picior se coboară foarte tare, apoi se urcă puţin şi în cele din urmă se dă iarăşi într'o semicirconferintă cu nişte povârnişuri îngrozitoare şi în cele din urmă se ajunge la Căpăţâna Porcului.
Tocmai în vârful Bucşoiului, coborînd pe coasta din stânga, începe drumul unguresc, însemnat cu coloare roşie până dă într'o pădure de jnepeni, de aci urmează o potecă, care se termină în piciorul mai sus descris.
Noi Românii însă, când voim a coborî Bucşoiul spre Căpăţâna Porcului, nu urmăm coasta stângă a muntelui, ci luăm de adreptul panta verde a sa până aproape de sfârşit, trecem în valea strâmtă şi acoperită în mare parte de pietre; urcăm puţin la dreapta prin jnepeni până ce dăm de două ziduri colosale de piatră, foarte apropiaţi şi între ei se află căzut un bolovan foarte mare şi care formează aceea ce se zice „o săritoare".
Cam pe la jumătatea potecei Take Ionescu, se întinde un picior acoperit în mare parte de iarbă groasă şi înaltă. El are o vedere admirabilă atât în spre România, cât şi în Transilvania, pe un orizont aproape nemărginit. De aci se aude în vale zgomotul produs de torentul voluminos al apei Glăjeriei, care, deşi situat la o distanţă destul de considerabilă, se vede însă cum căderea sa este accidentată şi de aci provine şi sunetul produs de această apă în curgerea sa. Acest lucru însă nu e de mirare, căci chiar un mic vânt produs în pădure, se manifestă printr'un zgomot asurzitor.
Din acest picior se coboară foarte tare, apoi se urcă puţin şi în cele din urmă se dă iarăşi într'o semicirconferintă cu nişte povârnişuri îngrozitoare şi în cele din urmă se ajunge la Căpăţâna Porcului.
Tocmai în vârful Bucşoiului, coborînd pe coasta din stânga, începe drumul unguresc, însemnat cu coloare roşie până dă într'o pădure de jnepeni, de aci urmează o potecă, care se termină în piciorul mai sus descris.
Noi Românii însă, când voim a coborî Bucşoiul spre Căpăţâna Porcului, nu urmăm coasta stângă a muntelui, ci luăm de adreptul panta verde a sa până aproape de sfârşit, trecem în valea strâmtă şi acoperită în mare parte de pietre; urcăm puţin la dreapta prin jnepeni până ce dăm de două ziduri colosale de piatră, foarte apropiaţi şi între ei se află căzut un bolovan foarte mare şi care formează aceea ce se zice „o săritoare".
Foto 2011
Dacă cineva e subţire, poate să treacă pe sub bolovan, iar fiind mai corpolent, trebue să sară pe deasupra. De aci pe o pantă verde foarte înclinată se dă numai decât în poteca Take Ionescu. Acest drum a fost făcut pentru prima oară de mine, Iosif Peters şi ţăranul Comşa; apoi de d-na şi d. general Mavrocordat şi alţii mai pe urmă.
În tot parcursul potecei în jos sunt păduri seculare de brazi şi fagi, însă are nişte vederi minunate: în sus stânci şi pereţi colosali de piatră, iar în jos văi profunde, poiene verzi în mijlocul pădurilor; munţii Postovarul, Piatra-Mare (Transilvania), cum şi câteva sate tot din Ungaria.
Versantul SV. al Bucşoiului se termină tocmai în Valea Mălăeşti. Această parte a muntelui este colosal de înaltă, formată din stânci gigantice, întretăiată pe ici şi colea cu văi strâmte şi profunde, acoperit mai în tot timpul anului cu cantităţi enorme de zăpadă, unde razele soarelui neputând îndestul de bine pătrunde, cu multă greutate se poate topi.
Mici brâne verzi încing pe ici şi colea acest colos masiv şi pe unde rar poate calea piciorul omului. Pe aci locuesc numai caprele sălbatice şi din când în când am văzut şi turme de oi, care nu pot urca decât până la jumătatea muntelui, atât e de prăpăstios! Colţii şi stâncile de care este format acest versant, sunt de o mărime uriaşă şi de forme felurite. Pereţii pietroşi ai lor sunt verticali, iar împrejurimile sunt acoperite de bolovani de diferite forme şi mărimi. Aceşti bolovani au fost rupţi din stânci de ploi sau din topirea zăpezilor şi duse la vale, unde s'au oprit şi astfel, grămădindu-se unele lângă altele, au acoperit cea mai mare parte din văi.
Partea Bucşoiului dinspre Valea Morarului este de o sălbăticie extraordinară. Ea este întretăiată de văi al căror fund prezintă un abis pe care ochiul nu-l poate străbate. Colţii din care versantul este format, sunt ascuţiţi şi câţiva dintre ei sunt separaţi prin mici plaiuri verzi, cari merg strâmtându-se până cand se termină în pereţi de piatră sau lespezi de piatră. Pe aceste plaiuri sau picioruşe cresc în abondenţă tot felul de plante alpine, ca: papaver alpinum, nigritela de o coloare roşie închisă şi cu un miros de şocolată, edelveisul de mărimi neobişnuite, cum şi o mulţime de alte flori şi floricele al căror nume îmi scapă din memorie, nefiind specialist, îmi pare rău că nu sunt nici botanist, nici geolog, căci pe lângă flora rară din aceste regiuni, aş face şi o descriere amănunţită asupra rocelor granitice, din care mare parte sunt formate, asupra formaţiunei lor, perioadei când s'a alcătuit, cum şi asupra diferitelor faze prin care au trecut. Aş mai arată cauzele cari au contribuit la diformarea lor şi multe alte evenimente, ce au survenit din momentele formaţiunii şi până în momentul de faţă. Las aceasta în grija celor competenţi. După ce am arătat întru câtva diferitele versante ale Bucşoiului, să fac un mic repaos în vârful său şi în acelaş timp să'mi arunc privirile în toate părţile, dându-mi bine seama de tot ceeace mă înconjoară. Aci eram în plăcuta societate a d-lui Taşca, profesor universitar şi de curând licenţiatul în drept Costin Stoicescu, fiul vechuilui şi eminent profesor de matematici Stoicescu, ambii turişti excelenţi.
Din toată culmea Bucegilor, Vârful Bucşoiului prezintă una din cele mai frumoase vederi: o panoramă minunată în toată puterea cuvântului. Un orizont aproape nemărginit a cărei zare se pierde în neantul infinit. În cercul acesta extraordinar închide spre NV. frumoasa şi mândra Transilvanie cu munţii săi înalţi, dealurile sale acoperite cu păduri seculare, câmpiile sale mănoase, semănate cu sate şi oraşe bogate, ca Zerneştii, Tohanul-Vechi şi Nou, parte din Bran cu Predealul unguresc, Râşnovul cu celebra sa cetate, situată în vârful unui deal, Chris-tianul, Măgura Codii, iar spre Apus o parte din Simon, Moeciul de Sus şi de jos, Afundata şi sub Piatra Craiului satele: Şchodolul, Peştera, Măgura, în spre Est: Predealul românesc, în care se distinge mai mult gara, biserica şi sanatoriul Statului din Valea Râsnoavei, Azuga cu fabricele sale şi parte din Buşteni.
Ca înălţimi de aici se disting spre SV.: Piatra-Craiului cu coama sa lungă şi cu diferitele văgăuni şi văi pietroase; la spatele lor Vârful mare al Păpuşei, Iezerul şi în depărtare în zare se zăresc chiar munţii Făgăraşului, ca: Urla, Moldoveanul şi îndărătul Iezerului, acolo unde se desparte de Păpuşa, se înalţă două vârfuri, care predomină pe celelalte şi cari după spusa eminentului şi unicului turist român Dr. Urechia şi după mărturisirile d-lor Taşca şi Costin Stoicescu, sunt vârfurile Negoiului, cel mai înalt vârf de munte dela noi din ţară, 2549 m. dacă nu mă înşel.
Urmând cu privirea spre Sud vedem Leada cu plaiurile sale şi mai în apropiere Jugureanu, Sf. Ilie, Pietrele Albe, Dudele mari şi mici, Strungăriţa, munţii Strungei, Bătrâna şi Doamnele. Eu unul, admirator pasionat al naturei, mă mir şi mă gândesc, cum aş putea mai bine descrie farmecul acestei localităţi, cuvintele îmi lipsesc şi nu mă simt capabil a descrie într'un mod amănunţit splendoarea şi magnificenţa de care suntem înconjuraţi de toate părţile. Pare că nu suntem în lumea reală, ci în aceea a visurilor, a feeriilor, atât e de splendid, atât de gingaş, atât e de majestos. Ori încotro şi-ar întoarce cineva vederea, rămâne extaziat şi înmărmurit de atăta frumuseţe, de atâta splendoare. Şi mai cu seamă pe un cer senin ozonat de un albastru incomparabil, către sfinţitul soarelui, când nici măcar umbră de nour nu se arată pe întinsa boltă cerească, apoi nici pâcla, ce de obicei zboară, de data asta, ca prin minune, nu împiedica vederea noastră, care se pierdea în înfinitul zarei depărtate şi al văilor profunde.
Aici, dacă mi-ar fi posibil, aş sta zile întregi: umblând, colindând şi cercetând cu deamănuntul toţi colţii şi colţişorii şi toate locurile, ce se pot umblă cu piciorul. Din nenorocire, aceasta nu s'ar putea realiza, nefiind nici un loc de adăpost, apoi nici chiar lemne pentru foc sau apă de băut. Ca o probă de frumuseţea locului, e destul să spui că e muntele predilect al D-rului Urechia (s.MO).
Stăturăm aci mai bine de o jumătate oră pentru a ne odihni şi a contempla îndeajuns frumoasa panoramă, ce se desfăşura cu atâta splendoare privirilor noastre nesăţioase. Văile sale profunde şi înălţimile mai mici, acoperite cu păduri seculare, atrăgeau atenţiunea noastră. Insă apusul soarelui apropiindu-se şi până la Omul îndărăt mai fiind o bună distanţă de parcurs, trebuind acum din nou a ne reîntoarce pe acelaş drum, însă invers urcând văile coborîte şi coborînd pe cele urcate. Fără voia noastră furăm nevoiţi a răbi reîntoarcerea: totuşi întrerupeam din când în când mersul spre a mai contempla din nou fiecare localitate în parte şi a admira mersul descendent al soarelui, care-şi pierdea din ce în ce mai mult din puterea sa, însă chiar în descindere, luă altă formă mult mai splendidă, mult mai impunătoare! O răcoare plăcută ajuta la urcuşurile şi coborîşurile noastre, răcoare care, când stăm puţin, se transforma în frig, căci în mersul nostru, încălzindu-ne, nu simţeam frigul, ci numai răcoarea serei.
Iată-ne în fine ajunşi la Omul, la casa de adăpost, la Moş Ion, paznicul său.
Dela Omul la Strunga pe frontieră.
După ce făcui o mare digresiune urcând, coborînd şi colindând în descrierea mea întreg muntele Bucşoiului, să mă reîntorc la tovarăşii mei de munte.
La orele 7 a. m. se dete semnalul de plecare. Unii din noi luară drumul grănicerilor, iar alţii culmea deadreptul suind mai întâiu marea movilă situată în faţa casei de adăpost dela vârful Omul. Coborîm puţin ca apoi să urcăm o stâncă înaltă ce predomina pe toate şi de unde avem o vedere minunată, atât asupra văei Cerbului cât şi asupra Văei Obârşiei. Vârful alb şi pietros al acestei stânci este locul predilect al ciobanilor, căci de aci pot în linişte observa mersul oilor, care pasc iarba fragedă de pe diferitele brâne şi brânişoare, cu care aceste văi sunt prevăzute. Aci în vârful stâncei, rezimaţi în ciomag, urmăresc mersul lor. Din când în când îşi dau chiotele obişnuite şi după cari ciobanii se înţeleg între ei, deoarece nu stau toţi într'un loc. Mai adeseaori cântă voioşi din fluer sau caval, iar oile în mersul lor, se opresc câte odată, ca şi cum ar voi să-i asculte. Ori decâte ori văd excursioniştii, îşi manifestă prezenţa lor pe vârfurile stâncilor, sau pe culmea munţilor, ori prin locurile cele grele şi prăpăstioase prin'strigăte de bucurii cu totul speciale.
Amicul Alexandru Tărtăşescu, precedat de Ionel Manolescu, urmează deocamdată drumul grănicerilor, călăuziţi de Tany Bogdănescu; după cari vin d-şoara Lili Rosnovanu, micul Săndel Bogdan şi alţii, iar d-na Elena Antofie, Marini şi Moş Bogdan, ţin într'una culmea până când ajung la primul vârf al munţilor Doamnele, unde se întâlnesc cu toţii, afară de binecunoscutul şi mult apreciatul artist dramatic Ionel Manolescu, care ia o goană groasnică, aşa că în scurt timp ne distantiază colosal; noi însă, cu un pas foarte încet şi liniştit, cu toţii la un loc, ţinem întocmai linia de delimitare dintre România şi Austro-Ungaria, ba încă ceva şi mai mult, urmăm şi diferitele proeminente şi colţuri, cari fac scobituri puternice în coasta munţilor. Fiecare stâncă, fiecare colţ şi colţişor este urcat şi coborît de noi. În toate locurile frumoase ne oprim şi nu pornim decât atunci, când admirăm în linişte frumuseţea şi splendoarea ce se desfăşoară din toate părţile privirilor noastre şi când ne dăm bine şi exact seama de localităţile prin care trecem, de vecinătăţile înconjurătoare, cum şi de tot ceeace poate coprinde ochiul nostru în zarea depărtată.
Descrierea culmei pe care mergem acum fiind făcută altădată, trecem înainte ţinând numai şanţul frontierei, din vârfurile Doamnei în prima înălţime a muntelui „Bătrâna" numită „Poiana Ţapului", o coborîm, apoi urcăm din nou în „Vârful Ţapului". Aci întâlnim pe vechea mea cunoştinţă, ciobanul Negrea, şi după o mică gustare schimbăm drumul grănicerilor urcând pe lângă văgăuna munţilor numiţi „Padina".
Aci găsim pe amicul Ionel Manolescu, ce o pornise înainte, făcând scene teatrale cu ciobanii.
Creasta lor este foarte ascuţită, cu un povârniş spre Transilvania, întocmai ca un perete vertical, iar în spre noi mult mai dulce, aşa că se poate face cu înlesnire. Caii însă trebue să urmeze drumul grănicerilor, făcut acum câţiva ani, chiar de grănicerii paznici ai frontierei, pentru înlesnirea lor. Acest drum este construit puţin mai jos de creastă, totuşi câte odată, urmează chiar vârful coamei.
Noi însă nu am urmat mai nici odată această potecă, ci am ţinut regulat creasta cea mai de sus, urcând şi coborând toţi colţii.şi colţişorii de care sunt prevăzute aceste creste şi nu lăsăm nimic, care să nu fie cercetat cu deamănuntul. Şi ar fi păcat ca să ne scape ceva din vedere de pe aci, căci nicăeri nu putem avea o privelişte mai frumoasă şi mai impunătoare.
Munţii de pe întregul acestei părţi a frontierei sunt foarte stâncoşi şi prăpăstioşi, iar distantă dela Omul până la Strunga e de 12 km. şi timpul întrebuinţat de 2 jum.—3 ore.
După un mers regulat şi cu multe popasuri le orele 11 a. m. ajungem la vama Strunga.
Aci la vamă, vameşul Burnescu, ne întâmpină cu multă prietenie. După cum am mai scris, casa de aci, fiind foarte bine construită, ar servi ca un otel minunat pentru vizitatori, dar din nenorocire, este cu desăvârşire lipsită de orice confort. Sperăm, că în anul viitor, prin stăruinţele energicului inginer silvic local, I. Sângeorgean, vom avea lucrurile necesare pentru un bun adăpost şi odihnă noaptea.
Dela Strunga, drumul se întinde spre Nord în jos, la Bran (Transilvania), în nişte pozitiuni minunate, având tot timpul spre dreapta munţii prăpăstioşi, de care am pomenit mai sus, iar la distanţă de o oră se află vama ungurească „Guţan".
Puţin mai jos de vama Strunga, se află, sunt câţiva ani, o stâncă plină cu tot felul de fosile, însă acum nu se mai găsesc decât urmele lor, căci toate s'au scos şi s'au luat. Dar nu numai acestea s'au luat, dar, ceeace e şi mai rău, chiar enormele stalactite, ce se găseau în abondentă prin peştera Ialomiţa, peştera Cocoanei din valea Tătarului, s'au distrus cu desăvârşire, şi azi nu se mai găseşte decât locul unde erau formate. Ar fi bine ca unde s'ar mai găsi formaţiuni de acestea, să se ia măsuri de cei în drept, ca să se păstreze şi să se interzică distrugerea lor.
Drumul acesta al grănicerilor, făcut cu multă muncă, începe din Predeal, având o mulţime de ocoluri, urcuşuri şi sco-borîşuri, trece prin Râşnova, Baiul Sasului, Dinamul, Căpătâna Porcului, urcă la casa de adăpost dela Omul; de aci urmează paralel cu frontiera munţii Doamnele şi Bătrâna, ajunge la vama Strunga, continuă mai departe spre Vest prin munţii: Strungăriţa, Dudele mici şi Dudele mari şi se termină în valea care desparte aceşti din urmă munţi de Pietrele Albe.
Poteca aceasta ar fi foarte folositoare, însă, din nenorocire, este cu totul neglijată, căci de când s'a făcut şi până acum, nimeni nu a avut grija de a o mai repara şi atât plciîe torenţiale, cât şi enormele troene de zăpadă din timpul iernei, au deteriorat-o şi în unele părţi abea se mai cunoaşte, sau s'a format ca un fel de şanţ de scurgerea apelor. Ar trebui dar să se ia măsuri, ca acest drum aşa de lung, folositor şi făcut cu multă trudă şi cheltuială, să se repare, să se îngrijească mai bine; ba încă ceva şi mai mult, să se ia dispozitiuni ca să se continue şi mai departe prin Pietrele Albe; va coti la dreapta spre muntele Sf. Ilie, se va ţine versantul nordic al acestui munte, numit şi „Stănicioara"; apoi va urma plaiul frumos, „Şleaul mândrelor", până când se va ajunge în micul cătun românesc Fundătică; s'ar mai prelungi puţin prin valea Urdei şi astfel drumul va da în şoseaua naţională, sau din Fundătică se va lua Valea Cheiei, una din cele mai frumoase văi din Muscel şi va ajunge drept în satul Podul Dâmboviţei (Muscel).
Acest drum ar fi de mare folos nu numai pentru excursionişti, dar chiar pentru economii de vite, cari au numeroase turme de vite prin aceşti munţi, şi cari ar transporta mai cu uşurinţă lâna şi brânzeturile oilor spre Sinaia şi alte oraşe. Zilnic coboară de prin aceste localităţi ciobanii cu caii lor împovăraţi peste măsură cu tot felul de brânzeturi şi prin facerea şi repararea acestui drum li s'ar mai micşora şi povara şi timpul.
După un repaos de o jumătate de oră la vama Strunga, pornirăm la vale spre Peştera Ialomiţei, şi după un mers de aproape o oră, ajunserăm la mănăstire.
Vizitând interiorul peşterei, trecurăm în stânga Ialomiţei, în frumoasa livadă de flori, din mijlocul pădurei. Aci pe lângă mai multe chilii ale călugărilor s'a clădit şi o mică bisericuţă, a cărei sfinţire s'a oficiat Duminică 4 Septembrie, şi a cărei descriere voiu face-o în curând.
La un şipot cu o apă rece ca ghiata şi limpede ca cristalul, luarăm frugalul nostru dejun, condus cu multă bunătate şi amabilitate de d-na Elena Antofie şi d-ra Lili Rosnovanu.
La orele 3 p. m. pornim dela Peşteră şi la 7 jum. seara suntem reîntorşi în Sinaia.
Această excursiune de două zile a fost făcută în conditiunile cele mai favorabile, mersul potrivit, pauze îndestule, apoi un timp minunat pe un cer senin şi o căldură potrivită. Povestiri, glume, câtece şi tot felul de distractiuni nu ne-au lipsit. Mulţumită amicului nostru Alexandru Tărtăşescu, care prin cântecele şi povestirile sale, ne-a făcut să uităm şi osteneala şi truda.
Nu mai puţin mulţumim gentiletei d-nei Elena Antofie şi d-rei Lili Rosnovanu pentru îngrijirile ce ne-au dat. Amicul Ionel Manolescu şi Fani Bogdănescu, ne-au distrat prin tot felul de povestiri hazlii. Tânărul Ionel Ionescu, tot timpul provoca la glume pe Tărtăşescu, iar Moş Bogdan şi fiul său, cum şi ceilalţi ascultau şi făceau haz, mai cu seamă când se executa corul Broaşte-lor şi strănutatul. Închei prin a aduce mulţumiri din partea tutulor d-lui Marini, care prin bunătate şi amabilitate a îngrijit de toate cele necesare pentru 14 guri.
Dela Sinaia la Azuga pe Cumpătul.
Dela 16 Iulie spre seară urmară în Sinaia o serie de ploi necurmate până în ziua de 27, când, văzând cerul mai înseninat, hotărîrăm a face o mică escaladare peste munţi la Azuga.
Compania era compusă din: N. Bogdan, Petre Gold, doctorand; Otto Huch, avocat; Tărtăşescu, tânărul proprietar în judeţul Olt; Ionel Ionescu student şi elevul Sandei N. Bogdan. Locul de întâlnire era fixat la poarta parcului dinspre Nord pentru orele 6 dimineaţa. Toţi fură prezenţi la ora indicată, astfel că după câteva pregătiri s'a dat plecarea la orele 6 şi 20 minute.
Timpul era răcoros, dar cerul cam înorat, totuşi noi nu dăm îndărăt, ci pornim înainte luând şoseaua spre Buşteni până la Otel Oppler, apoi strada Primăriei, stradela Valea Rea, trecem podul căei ferate peste Prahova şi începurăm îndată urcuşul pe muntele Cumpătul.
Acest munte aparţine Domeniului Regal şi este împărţit de Piscul Câinelui prin renumita „Valea Rea", care în fundul său uneşte printr'o culme înaltă circonferentială, aceşti doui munţi.
Valea aceasta este udată de apa cu acelaş nume, care se varsă în Prahova, puţin mai jos de aceea a Peleşului. Isvoarele sale constau în o mulţime de mici pârîiaşe, ce-şi iau naştere din numeroase văgăune, adânci şi foarte pietroase, ce se află, mai cu seamă către sfârşit atât pe coasta Cumpătului, cât şi pe aceea a Piscu-Câinelui; însă cele mai adânci şi cele mai grele de escaladat, sunt acelea, care pornesc la vale chiar din culmea circonferenţială. Această vale este foarte lungă şi în tot parcursul său se merge, când pe o parte, când pe alta a apei.
Numele de „Valea Rea" vine de acolo, că mai toţi locuitorii şi vizitatorii Sinaiei cred că timpul rău vine din acea parte, însă după o lungă experienţă şi observare, această părere în mare parte nu poate fi întemeiată, căci a dat dovezi contrarii. Citind în cartea: „Munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului" de Mihai Gold, aflu că înainte se numea „Valea Rourată", din cauza multelor sale isvoare, iar numirea de „Rea" îi vine dela mulţimea vânturile violente, cari suflă iarna în Sinaia din această vale". Oricum ar fi, această cale fiind închisă de cei doi munţi, mai sus descrişi, acoperiţi cu păduri de fagi şi brazi, nu are nici o vedere şi prin urmare neprezentând nici un interes, este prea puţin vizitată. Aci este locul destinat de batalioanele de vânători, ce se succed cu garnizoană în Sinaia, de a trage soldaţii la ţintă.
Urcuşul pe muntele Cumpătul, altă dată numit „Gârbova", este foarte greu, fiind în unele locuri destul de drept şi din cauza ploilor, erau acum nişte noroaie mari, în care se înfunda piciorul, ba uneori chiar alunecam. Din când în când se vedea câte o urmă de vită, ce urca sau cobora la stâna din Cumpătul. Brazii fiind foarte deşi şi stufoşi, iar potecuţa mică şi aproape părăsită, fiind printre ei, cu multă greutate ne vârâm printre crăcile copacilor ca să ne facem un drumuleţ. Deci avem de luptat cu trei greutăţi: urcuşul, noroiul şi crăcile brazilor, aşa că în urma acestei lupte titanice, năduşeala curgea de pe noi, ca nişte picături mari de ploaie. Urcăm, urcăm mereu, un drum, care de o cam dată nu prezintă nici un interes, de oarece este lipsit de orice vedere. În sus muntele, nici nu se zăreşte; în jos Sinaia este astupată privirilor noastre de crăcile dese ale copacilor printre care de abia putem străbate, luptându-ne cu de o bună distantă. Toţi tovarăşii urcau din greu la mal, dorind să ajungă cât mai iute la gol. Dăm în drum, pe coasta din spre Valea-Rea de o poenită. Aci stăm puţin spre a vedea frumoasa panoramă ce de odată se prezintă privirilor noastre asupra Sinaiei. Gara cu linia ferată şi maşinele, ce manevrau în gară. Mai departe vilele frumoase; grădinile înverzite şi înflorite din prejurul lor; stradele şi bulevardele; apoi mănăstirea cu turlele sale înaurite; cazarma cu platoul său; şi asupra tutulor strada Furnica care predomină întregul oraş prin pozitiunea sa înaltă; iar la vale se văd coşurile nalte dela fabrica de cuie şi de cherestea ale d-lui Emil Costinescu, apoi funicularul, ce urcă dela fabrică spre carierile de piatră din Sgarbura, de unde se reîntorc vagonetele aeriane, încărcate cu piatră de var şi mai în vale, dar pe coastă, spitalul comunal cu satul Isvor, dependinţe de Sinaia. Aci făcurăm un mic popas mai întâi spre a ne odihni de truda mare, ce o avurăm a întâmpina în drum cu aceste greutăţi inevitabile, apoi a observa această frumoase vedere, care ne făcu să uităm, ceeace încercarăm până aci.
Dela această poenită, mersul nostru se uşurează mult, panta fiind mai puţin înclinată, noroiul mai dispăruse puţin, iar copacii se mai răriseră. Aci întâlnirăm turma de mânzări (oi cu lapte), care pornite dela stână la păşune prin pădure, e condusă de ciobani cunoscuţi nouă.
La orele 7 şi un sfert ajungem în primul vârf al Cumpătului, puţin mai sus deasupra stânei, al cărei proprietar este D. Sece-leanu, din Slobozia (jud. Ialomiţa). Baciul de aci, Ion Moldoveanu, cunoscut nouă de câţiva ani din drumul din Bucegi, ne întâmpină cu multă plăcere şi ne oferă puţină urdă proaspătă şi dulce.
Vederea de aci este admirabilă şi mai cu seamă asupra Sinaiei. Ceata diminetei, deşi nu se risipise încă, totuşi noi putem vedea şi aci, ca şi mai jos în poenită, vilele răsărind ca nişte mici cuiburi ascunse în verdeaţă. Micul Sandei Bogdan ia o fotografie e stânei, a baciului şi a doi ciobani, ce stau înainte.
Acum eram în plin gol, adică, unde pădurea încetase cu desăvârşire şi partea cea mai grea a drumului se făcuse. Mai urcăm încă câtva pe culmea ce separă Valea Rea privind în toate părţile şi dându-ne bine seama de fiecare pas, ce-l făceam în mersul nostru. În puţin timp ajungem în vârful cel mai înalt al Cumpătului. Aci facem un mic popas spre a reînoi cunoştinţe cu locurile unde ne aflăm şi a vedea mai cu deamănuntul atât pe cele ce ne înconjoară, cum şi pe acelea mai îndepărtate, ce se prezintă privirilor noastre, căci priveliştea asupra munţilor este minunată, admirabilă ! În fund şi spre Est, în cercul mare, despre care am scris mai sus al Văiei-Rea şi pe coastele sale în jos, vedem numeroase turme de oi, proprietatea d-lui Chiriacescu din Ialomiţa, al cărui fiu pândea de mai multe zile pe aci ursul, văgăunele colosale de Mingi şi adânci, ce se lasă din fund spre vale, prevăzute fiecare cu câte un pârâiaş. La dreapta avem Piscul Câinelui, a cărui culme e goală, iar coasta acoperită cu păduri seculare de fagi şi brazi, care, după cum se spune, ar fi locuinţa preferită ursului; apoi două stâni de mânzări, aşezate de asemenea pe coastă, venite din Cumpătul şi Piscul Câinelui, merge de se aruncă în Prahova. Mai în depărtare se mai văd munţii: Gagul, Qăgutul, Coţofana, Stâna mare, Stâna mică, etc. Întorcându-ne privirea îndărăt spre NV. şi SV., ni se desfăşura lungul şir al Bucegilor cu diferitele sale vârfuri înalte şi văi profunde.
La Azuga prin Cumpătul.
Numai din această culme ne putem da seama de marea înălţime a Bucegilor. Vârfurile pleşuve şi pietroase, stâncile şi colţii de diferite forme şi mărimi, plaiurile înverzite, căile profunde cu prăpăstiile lor inaccesibile, de aci se prezintă sub o altă înfăţişare mult mai splendidă, mult mai măreaţă! Apoi poalele lor acoperite de păduri seculare de brazi veşnic înverziţi, la marginile cărora se desfăşoară vilele şi casele frumoase din Sinaia, Poiana Ţapului şi Buşteni, dau un aspect grandios ! Aşa luând dela Nord spre Sud, zărim în fund un vârf verde, ascuţit şi păduros. Căpătâna Porcului, continuată spre Predeal cu Dihamul; Bucşoiul, un vârf înalt şi cu vederi admirabile (în Transilvania), Morarul cu cele două culmi ale sale, despărtite între de cu Valea Morarului, acoperită în mare parte de zăpadă şi cu punctul său cel mai înalt „Omul", valea Cerbului, Coştile cu Valea-Albă, Furnica cu Vârful cu Dor, Păduchiosul, Vântu-ritul, Dichiu!, etc., care merg descrescând ca nişte trepte ale unei scări uriaşe.
Din acest vârf înalt al Cumpătului (1658 m.), vederea începe să se desfăşure şi spre Valea Doftanei. Vedem tocmai în fund în pâcla diminetei Munţii Bratocei, Tigăile, etc.; iar văile şi coastele acestor culmi în cea mai mare parte sunt acoperite cu păduri seculare de brazi şi fagi şi din când în când se află în locuri întinse învelite de nişte copăcei înalţi ca la l—l jum. m. şi foarte deşi, numiţi popular: „lilieci".
Nicăeri, ca aici nu se găsesc atât de multe stâni şi turme numeroase de oi şi chiar vaci; în mai toate plaiurile, la marginea pădurei, se află câte o stână bogată cu mii de mânzări, iar sus pe culme o mulţime de boredeie cu târle de cârlani.
După mine, socotesc că ar fi bine să se construiască un pavilion cu un mic restaurant, şi avându-se în vedere frumuseţea locului şi apropierea de Sinaia, Poiana Ţapului şi chiar de Azuga, o mulţime de vizitatori ar fi zilnic pe această culme. Azi, din nenorocire, de abia se iveşte din când în când, câte cineva şi astfel aceste localităţi rămân cu totul necunoscute, cu toată frumuseţea şi splendoarea lor.
Ceeace este greu pe această culme, este lipsa complectă de apă, care, deşi se găseşte prin numeroase văgăuni de care întreaga culme este înzestrată, însă cu mare greutate se poate cineva coborî până acolo, de unde izvorăşte şi cu mai mare greutate se pot urca îndărăt.
Sfătuim dar pe acei ce ar avea plăcerea să vie pe aci, să se aprovizioneze cu apă.
* * *
Drumul de aci se poate face în două direcţiuni opuse: una spre Comarnic, trecând vârful Piscului-Câinelui şi alta spre Azuga, pe care o urmăm noi, ţinând potecuţa, făcută de picior, pe creasta cea mai de sus a culmei. După Cumpătul, trecem pe deasupra „Văiei Tufa", apoi pe deasupra „Văiei Şipa", pe muntele Stâna Mică şi numai decât intrăm în culmea „Zamura". Potecuţa de aci înainte ţine versantul vestic al muntelui Zamura, care face un mare cerc, din mijlocul căruia izvorăşte pariul „Zamura", ce se varsă în Prahova la Poiana Ţapului.
În tot cursul culmelor, pe care le străbatem, admirăm frumuseţea plaiurilor, care se lasă din vârf spre vale, turmele numeroase de oi, ce pasc iarba verde şi fragedă, cântecele din fluer şi strigătele ciobanilor. Câte odată auzim ciripitul vreunei păsărele, cloncănitul corbilor şi pe ici şi colo vedem în înălţimile cerului sborul falnic şi lin al vulturului prădalnic.
Vederea este minunată în orice parte am privi. Cu multă atenţiune zărim deasupra stâncilor Caraiman, casa de adăpost din acest munte, apoi Valea Albă acoperită peste tot de zăpadă, cum şi cealaltă casă de adăpost dela muntele „Omului". Adeseori se observă pe Bucegi câte o coroană de nori, care-i încinge ca un fel de brâu.
Înconjurând acest munte Zamura, trecem peste cele două vârfuri înalte ale sale şi apoi urcăm culmea Dutca. De aci vederea se întinde pe un orizont aproape nemărginit. În spre Nord putem privi în zare chiar în Transilvania. Astfel din înălţimile de acolo, se văd foarte bine munţii: Măgura Codlei, Postovarul (Şulirul) şi Piatra-Mare, iar pe frontieră dinspre Bratocea spre Predeal se văd: Lacul-Roşu, Reţivoiul, (Munte care odinioară era acoperit de păduri, azi e gol, fiind exploatat); Unghia-Mare, Unghia-Mică, Urechia Mare şi Mică, Neamţu, Turcu, Steghia şi Muşita.
Din vârful Dutcei, potecuţa pe vârful cel mai înalt al său, având aceleaşi vederi ca şi mai înainte, cu adaos Valea Azuga şi drumul funicularului Schiel. Tot de aci în fata noastră se vede şi Valea Cerbului dela început până în fundul său.
De aci începem un coborîş colosal, căci potecuţa intră în Urechia-Mare, trecând pe dinaintea unui bordei de cărbuni. Un cârd de câini, neobişnuiţi cu trecătorii, ne primesc cu un alai nepomenit şi nu tocmai prietenos, totuşi pare că au în ei oarecare omenie căci ne ameninţă dela distantă şi nu îndrăsnesc a se apropia de noi. Ceva mai departe de bordeiu, un mic hăţaş (drum de oi) ce trece printr'o desime de urzici, duce la o fântâniţă făcută de ciobani la marginea pădurii, dar cu apă foarte puţină.
Poate că aci am fi făcut un mic popas, dar înspre Nord-Est norii groşi din care vedeam curgând o ploaie torenţială ne ameninţă, aşa că fără voia noastră fugeam în pădure cu speranţa ca am putea-o evita. Pe deoparte ploaia, ce cădea în mici picături, de oarece la noi ajunsese numai coada norului, iar pe de alta foamea, ce ne cam ciupea, ne făcură a lua goana prin pădure spre valea Azugei. Alergând cam vre-o jumătate oră, observăm că ploaia a trecut în altă parte. Ajungând la un isvor cu apă rece şi limpede şi ploaia mai încetând, făcurăm un mic repaos.
* * *
Tot parcursul pădurei este plin de vrejuri imense de fragi şi mai cu seamă de mure, care acum erau în floare şi aşa sunt de deşi aceşti din urmă şi aşa de numeroşi, încât nu poţi să treci printre ei. Tot asemenea şi culmile Dutcei şi ale Urechei-Mari sunt acoperite de trunchiuleţe de afine şi aşa sunt de mulţi şi aşa de moi, încât trecând peste ele, calci pe cel mai moale covor ce poate exista. Aceste afine unele sunt de coloare neagră, iar altele de coloare roşie şi au un gust dulce-acrişor. Pe munţii Vânturişul şi Păduchiosul încă se mai găsesc în cantităţi colosale, dar nimeni aproape nu le culege.
Ploaia ameninţându-ne din nou şi de data asta cu o furie şi mai mare, suntem nevoiţi a porni mai curând, după cum doream, astfel că pe la 11 ore şi 40 minute, dăm în valea Urechei, un afluent al văei Azuga.
De aci înainte drumul continuă pe malurile Azugei, pe un drum de căruţă, cam vre-o 3 jum. km., până la satul Azuga. Mergem pe drumul dintre munţii Sorica şi Cazacul. Dăm mai întâiu de cazarma grănicerilor de aci, de unde drumul se bifurcă în două părţi: cel de căruţe o ia spre stânga, iar noi ţinem pe acela al funicularului Schiel, ca mai apropiat şi apoi ca mai uscat, de oarece cel dintâiu era plin de noroiu şi cum plouase era şi mai impracticabil pentru picior.
Exact când sună la fabricele din Azuga ora 12 pentru încetarea lucrului, intrăm şi noi în sat, îndreptându-ne pe şinele funicularului în mers triumfal, de şi puţin cam udaţi de ploaie şi cam plini de noroiul inevitabil de prin pădure, la vale, spre cantina fabricei de postav, unde am luat dejunul.
Socotesc că ar fi bine să arăt prin câteva cuvinte cum funcţionează această cantină.
Magazinul cu tot felul de lucruri necesare consumatiunei şi traiului locuitorilor, este întreţinut admirabil de bine, fiind prevăzut cu tot de ceeace are omul nevoe, toate în bună stare. Restaurantul, condus de d-1 Ştefan Cabaşi, român transilvănean, nu lasă absolut nimic de dorit. Mai întâiu o curăţenie exemplară în tot localul, mâncări foarte bine preparate, lista de mâncare foarte bogată şi cu preturi cât se poate de modeste. Vinuri, de tot felul şi mai cu seamă berea în totdeauna foarte rece şi de cea mai bună calitate. Pe terasă, după amiazi şi mai cu seamă când timpul e frumos, mulţime de lume din Predeal, Azuga, Buşteni şi chiar Sinaia, vine să se regaleze cu această bere excelentă. De două ori mi s'a întâmplat să dejunez aci, şi mărturisesc că am fost pe deplin mulţumit. Toţi pot mărturisi aceasta afară de amicul Tărtăşescu care poate spune de mâncare, iar de băutură nu, căci este anti-alcoolic.
După ce vizitarăm fabrica de sticlărie, condusă de valorosul şi energicul director Emerico Montesi şi despre care voiu scrie ceva cu altă ocazie, cu trenul de 2 ore şi 38 minute am părăsit Azuga, venind la Sinaia, încântaţi de cele văzute şi de petrecerea făcută.
O excursiune la Valea-Albă.
Mercuri dimineaţă 13 Iulie, ora b jum, a. m., pe un timp admirabil de frumos, pornirăm din Sinaia, turiştii români: N. Bogdan, Petre Gold şi Emil Lăzeanu, ambii doctoranzi, Otto Huch şi tânărul Marcel Solacolu, având ca ajutor al nostru pe Megelea.
Toţi veseli şi bine dispuşi şi mai cu seamă animaţi de perspectiva unei frumoase excursiuni, înaintăm cu paşi repezi pe şoseaua ce conduce spre stâncile Sf. Ana. Lăsăm la stânga noastră bifurcaţia către această localitate şi continuăm drumul larg spre captarea apelor. Puţin mai sus întâlnim aproape întreg batalionul 8 de vânători, ce ţine garnizoana în Sinaia. Valorosul şi energicul colonel Petala, comandantul batalionului, cu toţi ofiţerii şi însoţiţi de un mare număr de doamne şi domnişoare, care de care mai gingaşă şi mai frumoasă, înaintează cu toţii şi toate pe jos spre Peştera Ialomiţei unde aveau să facă prima excursie de încercare mai mică şi mai uşoară, ca în urma acesteia să poată întreprinde altele mai lungi şi mai grele. Era o frumuseţe să-i privească cineva, cum, grupe, grupe de ofiţeri, doamne domnişoare şi soldaţi înaintau urcând mereu la mal.
Ce bine şi folositor ar fi, ca mai toate garnizoanele din regiunile muntoase să urmeze pilda acestui batalion.
Iniţiativa aceasta au luat-o, dacă nu mă înşel, d-nii general Iannescu şi colonel Panaitescu, comandantul regimentului 6 Mihai-Viteazul.
Acum doui am am avut onoarea de a fi invitatul d-lui colonel Panaitescu, în excursia făcută de d-sa şi ofiţerii acestui regiment prin munţii Bucegi. Cred, că toţi, câţi au luat parte la această interesantă şi splendidă excursieune, s'au reîntors cu o mulţime de cunoştinţe câştigate, cum şi cu o impresie şi amintire foarte plăcută de pozitiunile pitoreşti ale acestei regiuni. Sper că şi D-l colonel Petala, cum şi alţii vor urma frumoasele excursiuni muntoase, cari întăresc şi mintea şi trupul soldatului.
Fiind grăbiţi, trecurăm repede printre rândurile de doamne, domnişoare, ofiţeri şi soldaţi, cari, ca şi noi, erau însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de a înainta spre a ajunge la locul destinat. Ceea ce m'a mirat mai mult era că, de şi toate doamnele erau pe jos, bucuria şi veselia erau zugrăvite pe fetele lor şi, după cum mi s'a spus, au ajuns la Peşteră şi s'au reîntors seara la 8 jum., în Sinaia, tot aşa după cum plecase, fără nici un accident, lucru cam rar la o mulţime de oameni. Aducem felicitările noastre sincere d-lui colonel, comandantul batalionului.
Regret, că deşi invitatul d-lui colonel, nu am putut luă parte la această frumoasă şi interesantă excursiune, de oarece având cu tovarăşii mei mai dinainte fixată această zi pentru coborîşul Văei Albe, mi-a fost imposibil. Cred, că cu altă oca-ziune, voiu fi la dispozitiunea d-sale, şi atunci, mă voiu încerca a descrie cu deamănuntul localităţile prin cari trece batalionul.
Batalionul continuă drumul mare spre vârful cu Dor, iar noi luăm la dreapta poteca ce trece pe deasupra captărei apelor, înconjurând brâul muntelui Furnica, urcând şi coborând mai multe dealuri şi văi, până când ajngem în Valea Peleşului, hotarul între Furnica şi muntele Piatra-Arsă.
* * *
N'am de zis nimic asupra drumurilor şi potecilor de până aci, căci sunt bine întreţinute de antreprenorul Toistu; dar socotesc că ar fi bine să se ia dispozitiuni, ca din distanţă în distanţă să se facă şi câte o bancă, nu pentru noi turiştii, cari n'avem trebuinţă de ele, de oarece locurile noastre de repaos sunt definitiv fixate, ci pentru cei neputincioşi, cari ar avea plăcerea de a-şi încerca picioarele pe aci. Chiar un chioşc nu ar strica, de ar fi construit sau la captarea apelor, sau la Valea Peleşului, sau pe una din înălţimile acestui brâu, de unde se desfăşoară vederi admirabile, atât asupra Sinaei şi Prahovei, cât şi în sus spre înălţimea munţilor.
Chioşcuri de acestea, socotesc că ar fi bine să se construiască, prin mai multe localităţi, unde ar fi priviri frumoase, ba chiar s'ar improviza şi mici bufete, prevăzute cu cele necesare pentru mici excursiuni; aşa că ar scuti pe cei ce ar veni pe aci, de a se îngreuia cu transportul lor. Aceasta ar fi de un mare folos plesiriştilor, adică acelor, cari vin numai Duminicile şi sărbătorile, spre a petrece câteva ore şi a respira aerul curat şi răcoros al munţilor. Cele două chioşcuri existente: cu vederi admirabile, al Furnicei şi Davila, cari azi sunt într'o stare mizerabilă, ar trebui reparate, bine întreţinute şi foarte bine păzite, luându-se măsuri severe contra acelor, cari ar încerca să le strice sau să le aducă cea mai mică vătămare.
Din valea Peleşului trecem numai decât pe muntele Piatra Arsă. De aci înainte urcuşul devine mai greoiu, totuşi piciorele tinere şi viguroase ale tovarăşilor mei o duc bine de tot. Mirarea mea e şi mai mare, când văd pe amicul şi concetăţeanul meu din Alexandria Ermil Lazeanu, nou aderent la excursiuni şi fără încercare, că în tot timpul nu s'a lăsat pe jos de noi vechi turişti încercaţi.
Tot lungul muntelui se face cu paşi potriviţi şi cu repausele obişnuite: Stânca lui Varsanufie, numită aşa după numele preotului Varsanufie, din Sinaia, şi apoi în vârful Pietrei-Arse. Aci ne aflăm la o înălţime de 2007 m. şi o distantă dela mine de-acasă cam de vre-o 12 km. Timpul, cât se întrebuinţează, depinde, bine înţeles, de puterea picioarelor; de obiceiu este cam de 2 şi jum. până la 3 ore.
Drumul făcut pe acest munte şi întreţinut de Eforia Spitalelor Civile, este destul de bun şi nu are stricăciuni, fiindcă cele două târle de oi, de pe acest munte, sunt aşezate la o mare distantă din cale şi oile oprite de a poposi în potecă.
Urcuşul acestui munte, deşi cam anevoios, poteca fiind bine întreţinută şi mai cu seamă aflându-mă în societate, tânără şi veselă, nici nu se bagă în seamă, când se ajunge în vârful său. Îndată ce eşim din pădure şi ajungem la gol — expresiune proprie a ţăranilor, pe care o dau muntelui, unde încetează pădurea — vederea este minunată, or încotro ţi-ai arunca privirile. În sus avem diferitele stânci ale muntelui pe care urcăm. În dreapta Jepii-Mari, despărţiţi de Piatra-Arsă prin Valea-Albă, cu o mulţime de colţi de diferite forme şi mărimi şi între cari se află unii numiţi de ciobani „colţii Lunicăi", fiindcă luna îşi reflectă razele sale lucitoare mai mult în ei; iar deasupra lor mica pocnită numită „a regine". Acest munte este populat de turme numeroase de oi, care pasc liniştite pe coastele sale; iar mai în depărtare se văd Jepii mici şi Caraimanul. În stânga se desfăşoară muntele Furnica, despărţit, după cum am spus mai sus, de Valea Peleşului, iar pe unul din vârfurile sale se află construită o casă, încă din timpul când d. P. P. Carp era ministru al domeniilor, iar azi e aproape distrusă şi servă de locuinţă vitelor în timpuri rele, iar nu oamenilor, pentru cari se făcuse. Dacă această casă s'ar repara, ar putea servi ca un mic otel pentru acei, cari ar voi să vadă un frumoc răsărit de soare şi o casă de adăpost pentru ploaie sau alte intemperii ale naturii. Distanţa până la această casă fiind de 2 şi jum. până la 3 ore şi ştiind că aci ar găsi un adăpost şi un mic restaurant, oricine ar veni spre a admira poziţiunile încântătoare şi vederile minunate ale munţilor.
Între Furnica şi Piatra Arsă se ridică un mic munte numit „Călugărul", mărginit şi de o parte şi de alta de câte o vale, care puţin mai jos unindu-se, formează adevărata vale a Peleşului, cu blocuri colosale de piatră.
În Josul Petrei-Arse, Prahova curge cu o iuţeala vertiginoasă paralel cu şoseaua naţională Bucureşti-Predeal, iar pe malurile sale se văd drăguţele şi măreţele vile din Sinaia, Poiana-Ţapului şi Buşteni, ale căror turle şi acoperişuri strălucesc la razele soarelui. În stânga râului se văd munţii: Piscul-Câinelui, Cumpătul, Zambora, etc. şi toţi munţii până în Predeal. Din cele scrise dar, se poate foarte uşor înţelege că vederea de pe muntele Piatră-Arsă este admirabilă.
În toată întinderea acestui munte dela poale până în vârf, este acoperit de o vegetatiune bogată şi luxuriantă.
* * *
După un mic repaos în vârful Pietrei-Arse, pornirăm pe coasta Nord-Vestică a muntelui, coborîm deasupra văei Babe, urcăm panta Jepilor-Mari prin pădurea deasă a şnepilor, Şnepii sunt un fel de brad, cari cresc la înălţime de 2000 m. şi nu au decât un metru de înălţime, trunchiurile aproape uscate, însă ramurile foarte verzi şi aşa de dese, încât este imposibil a trece printre ele. Lăsăm în urma noastră funicularul Schiel, care transportă lemne din Valea Ialomiţei şi Brăteiului, afluent al Ialomiţei, la Buşteni şi ajungem pe coasta Jepilor-Mici. La strigările noastre la ciobanii păzitori ai oilor din acest munte spre a ne aduce, ca de obiceiu, apă, în loc de a ne eşi înainte prietenul nostru Primării, apare un alt prieten mai vechiu care ca şi cel dintâiu, caută a ne înlesni tot ceeace noi dorim. Aci pe pajiştea verde şi înflorită şi deasupra văei, care desparte Jepii-Mari de Jepii-Mici, numită „Valea Urlătoare", pentru că conduce la cascada cea mare, ce poartă acest nume, luăm o mică gustare şi un mic repaos. Valea aceasta conţine chiar în acest timp înaintat al verei, o mare cantitate de zăpadă, ceeace probează iarna grea din acest an. Dar nu număr aci, ci şi în toate văile şi prin toate găurile, se găsesc enorme cantităţi de zăpadă: Caraimanul, Coştile, Omul, Obârşia şi Doamnele au încă multă zăpadă grămădită din timpul iernei şi încă netopită; chiar în Piatra-Arsă pe Valea Peleşului şi a Babei încă se mai găseşte, însă e lucru cam rar.
De aci ne uităm cu mult dor şi poftă la cele două mari şi frumoase stânci, numite „Claia şi Clăiţa" din munţii Jepii-Mici, situate puţin mai în jos, a căror ascensiune e foarte dificilă şi ai căror vizitatori se pot chiar număra, atât din cauza drumului greu, cât şi din aceea a ascensiunei, mai cu seamă deasupra Clăiţei. Ele sunt aşezate între Buşteni şi Poiana Ţapului şi din cauza formei lor li s'a dat şi acest nume. Ascensiunea lor de-a dreptul prin faţă este imposibilă şi desfid pe oricine de a face o. asemenea încercare. Ele se pot escalada pe la spate; în schimb priveliştea este admirabilă, încântătoare ! Poate voiu avea ocaziunea de a face o mică descriere şi voiu indica şi mijloacele, cum s'ar putea ajunge până aci.
Pornind înainte pe potecuţa de pe coasta Jepilor-Mici, întâlnim în drumul nostru turma de 120 de cârlani, încredinţaţi pazei prietenului Oprea, care descindea spre a fi adăpate la pârîul ce curge prin Valea Jepii.
Luăm brâul format de dealul ce mărgineşte această vale şi fără a-1 continua până la cascadele din sus ale acestei văi, cotim la casa de adăpost din poalele Caraimanului, puşi şi anul acesta, ca şi anul trecut, sub paza prietenului Roşculeţ, care la strigătele noastre şi la cererile ce i le fac din depărtare, aleargă în toate părţile, ca să le execute şi la sosirea noastră acolo să fie gata. Casa de pe Caraiman este compusă din două camere: una mare şi alta mică. Cea mare este pentru excursionişti, iar cea mică pentru păzitori. În cea dintâi se găseşte un pat lung de scânduri dela o margine până la alta, fără nici o saltea sau acoperiş, ci numai scândurile goale. Pereţii săi făcuţi tot din blăni, nefiind bine lipite una de alta, şueră groaznic vântul printre ele; apoi nu se află nici măcar o sală sau cămin, aşa ca să se poată cineva odihni în timpul unei nopţi; ar fi imposibil; ar prefera să doarmă afară decât aci. O masă lungă ca şi patul şi nişte scaune tot aşa de lungi formează tot mobilierul său primitiv.
În cea de a doua cameră, pare că ar fi ceva mai bine. În ea se află două paturi mici şi între ele o sobă de fier, însă printre scânduri, ca şi în cealaltă, şueră groaznic vântul; ba încă ceva şi mai mult, acum un an, apucându-ne un viscol, am alergat la casă pentru adăpost, dar fulgii de zăpadă şi măzărichea îşi făceau loc printre scânduri. Oare n'ar fi bine şi nimerit, să se facă cu încăperi mai multe, să aibă paturi cu saltele, să se întreţină un mic restaurant cu de ale mâncărei şi cu tot ce trebue excursioniştilor sau vizitatorilor? Socotesc că ar trebui atât aci, cât şi la Omul să se construiască case bune, luându-se ca model aceea dela Strunga, făcută de arhitectul Henry Suskind, care prezintă toate condiţiunile pentru adăposturi: camere multe, paturi, pereţii foarte bine făcuţi, sobe, dar din nenorocire nu se găseşte aci absolut nici un confort.
Cred că ar fi bine ca cei în drept să ia dispoziţiuni pentru clădirea unor asemenea localuri prevăzându-le cu toate cele necesare, impunând şi o taxă mică pentru a se scoate cheltuelile făcute.
Ajungând aci la orele 9 jum., a. m. hotărîm a vizita împrejurimile casei şi apoi a lua frugalul nostru dineu. În valea Jepii începând din fundul său curge sgomotos apa cu acelaş nume, formând chiar de sus cascade frumoase, iar mai jos şi cam în dreptul casei, altele şi mai mari şi mai imposante şi cari nu se pot vedea, decât trecând apa în Jepii-Mici şi urcând în vârful stâncei din faţa casei. Acestea aproape ajung în înălţime pe aceea din vale şi mai cu seamă în acest timp al anului, când gropile şi văgăunele din munte fiind pline cu zăpadă în topire, măresc colosal volumul apei şi ca atare căderea sa pe pereţii stâncoşi este impozantă! Privind în josul văei Jepii din vârful stâncei, care predomină valea întreagă, o vedem prin mijlocul său acoperită în mare parte de zăpadă, potecuţa astupată şi un drum făcut de păzitor chiar prin zăpadă.
După ce ne cinstirăm unii pe alţii cu câte l—2 ţuiculiţe, luarăm dejunul cu mare poftă, pe care-l udarăm binişor cu un vin destul de bun, aflat în depozit la prietenul Roşculeţ, păzitorul casei.
* * *
Şi aci am ceva de reclamat şi anume asupra preţului exagerat. Aşa de exemplu: un mic păhărel de ţuică costă 20 bani, iar litrul de vin 2 lei şi 20 bani. Dar aceasta nu mă miră, când văd că în Sinaia la cofetăria Riegler o prăjitură costă 40 bani, ceva nemai auzit şi nemai pomenit în Ţara Românească!
Oare nu s'ar putea lua măsuri contra acestui abuz colosal?
Asupra scumpetei rari din Sinaia voiu reveni în altă parte.
Socotesc că ar fi bine ca atât la chioşcul Sf. Ana, Popicărie, Caraiman şi Omul, să se pună tarife cu preţuri cât se poate de modeste, luându-se ca model cabanele de prin munţii Transilvaniei, cum şi construcţiunea lor.
La orele 12 începurăm a urca spre partea cea mai înaltă a Caraimanului, dar având cu noi tovarăşi amatori de drumuri noi şi după dorinţa expresă a amicilor Ermil Lăzeanu şi Otto Huch, înaintăm spre vârf nu pe drumul obişnuit, adică pe povârniş sau pe culmea stâncilor, ci pe brâul cel mai de sus al muntelui, ca cele mai splendide din Caraiman.
Un mic hăţaş — drum făcut de picioarele oilor, în mersul lor spre păşune, — conduce în zigzaguri urcând şi coborând mai multe văi şi vâlcele, mai toate acoperite cu zăpadă prin lunile Mai şi chiar Iunie. Anul acesta şi în Iulie, zăpada persistă însă mai sus, nu prin aceste vâlcele pe care le trecem. Câte odată hăţaşul se pierde prin iarba groasă şi prin bolovanii colosali de piatră, ce adesea ori suntem nevoiţi a-i escalada şi în cazul acesta ne conducem ţinând drumul cât se poate mai presus şi pe dedesuptul stâncilor gigantice cu care se termină vârful Caraimanului. Aceste stânci sunt verticale, formând nişte pereţi de piatră, imposibil de a fi urcate sau coborâte. Oricine ar dori să urce acest brâu, trebue să ţie mereu pe sub aceste stânci şi să nu se lase mai la vale, căci ar da de colţi peste cari nu ar putea trece, sau de prăpăstii groaznice.
Mersul trebue să fie potrivit şi nu ar fi rău să aibă şi ţinte la ghete, avându-se mai cu seamă în vedere coborîşul Văei-albe.
La început acest drum pare a nu fi aşa de anevoios, însă cu cât înaintăm mai mult spre vârf, cu atât se îngreuiază din ce în ce mai mult, căci după cum am spus mai sus, adesea ori se pierde şi atunci conducătorul cel mai bun al omului este ochiul.
A descrie frumuseţea acestui brîu, aşa cum ar merita, mi-ar fi imposibil, de oarece este indescriptibilă! Dacă ne uităm în sus, vedem stânci şi colţi colosali de mari şi de toate formele şi dirigiaţi în acelaş sens; în jos prăpăstii atât de adânci, încât ori cât ne-am sili de a pătrunde în fundul lor, ne-ar fi peste putinţă.
Cum înaintăm, în dreapta noastră, se coboară plaiuri verzi, mărginite cu colţi ascuţiţi, despărţite prin văi adânci, unele acoperite cu iarbă şi flori, între care predomină edelveis şi negritele, iar altele pline cu bolovani de piatră. Aci este regiunea cea mai fertilă în floarea reginei şi a negritelei, o plantă cu o floare de coloare roşu închisă, iar mirosul lor e ca acela de ciocolată. Această plantă este foarte rară, după cum mi s'a spus de botanişti vestiţi, ca dr. Marcel Brânză şi nu se găseşte decât pe Caraiman, Morarul şi Piatra arsă.
Din înălţimea la care ne aflăm, de abia zărim din când în când potecuţa, ce conduce prin valea Jepii, şi leagă casa din Caraiman cu Buştenii.
După un mers de o jumătate de oră, ajungem la baza stâncei, care termină brâul şi de unde se începe „Şeaua Caraimanului".
Aci facem un mic repaos spre a ne odihni şi spre a culege flori, mai cu seamă floarea reginei şi nigritela, de cari se găsesc în abondenţă şi din cele mai frumoase.
Tabloul ce se prezintă vederei noastre este splendid, feeric. În dreapta văei Jepii — cum se coboară — se ridică masivul impozant al munţilor Jepii-Mici, cu mii de colţuri şi stânci de forme şi poziţiuni felurite, separate de.văi strâmte şi colţuroase, iar mai în jos acoperite cu şnepi şi brazi, unii verzi, iar alţii uscaţi din timpuri şi fixaţi pe vârful şi pe pereţii stâncilor. Intre aceste stânci, una mai cu seamă atrage atenţiunea tutulor, având exact forma Sfinxului din Egipt.
Mai departe în vale se văd strălucind la razele soarelui vilele şi casele din: Buşteni, Poiana-Ţapului şi mai spre Est cele din Sinaia, printre cari curge Prahova cu apele sale argintii şi cari văzute de aci, ni se par ca o bandă argintoasă şi şerpuită.
Din întâmplare un tren înainta spre Buşteni, care privit de noi, se arată ca un şarpe de o formă colosală, svârcolindu-se, când spre dreapta, când spre stânga, încovoindu-şi corpul cu o iuţeală extraordinară, iar din gură-i eşea fum şi flăcări, iar când mergea în linie dreaptă se asemăna cu un tren de jucării pentru copii.
Vederea de aci se întinde pe un orizont aproape nemărginit şi dintre tot, cel mai bine văzut, este satul Buşteni, care jos în vale, desfăşură privilcr noastre frumoasele sale vile cu diferitele instalaţiuni ale fabricei de hârtie Schiel, şoseaua lungă până la tunel, frecuentată de care, trăsuri şi automobile, cari dela această înălţime ni se par foarte mici, iar oamenii, ce mişună pe ea, ca nişte pitici.
Tot de sub piciorul acestei stânci, se vede foarte bine întreaga culme a munţilor, situaţi în stânga Prahovei, iar la poalele Jamarei, se ridică majestos palatul somptuos al D-lui G. Or. Cantacuzino, care predomină întregii Buşteni.
Se zice că este cea mai mare clădire particulară din valea Prahovei, cu un labirint de camere, instalaţiuni de apă, electricitate, parcuri frumoase, eleştee pentru creşterea păstrăvilor, un fel de minune! Aceasta ar trebui luată ca un fel de îndemn pentru ca, cu timpul, în această vale, împodobită de Dumnezeu cu atâtea frumuseţi naturale, arta şi ştiinţa să-şi aibă şi de rolul lor, graţie persoanelor cari dispun de avere.
Din acest punct culminant al Caraimanului, în jos, se văd, cum din vârf se lasă la vale mai multe planuri verzi, întrerupte din distantă în distantă prin diferiţi colţi, iar văile strâmte, ce separă plaiurile, merg până în fundul vaci formând prăpăstii, a căror adâncime ochiul nu o poate zări.
După ce privim şi admirăm îndeajuns frumuseţea şi decorul acestei panorame naturale şi culegem edelveis, nigritela şi mio-sotis şi papaver pireneicum (mac de Pirinei) formând din de nişte frumoase buchete, intrăm în şeaua Caraimanului, unde de asemenea se găseşte şi chiar în mare cantitate edelveis (floarea reginei), dar mult mai mică şi mai pipernicită. Această floare creşte mai mare şi mai frumoasă prin colţii cei mai grei de escaladat, de unde cu greu se poate culege.
Şeaua aceasta a Caraimanului după mine, este o frumuseţe. Ea se numeşte aşa, fiindcă are forma unei şele. Partea dinainte a acestei şele este formată din vârfurile mai multor stânci gigantice, cari predomină Buştenii, cu o inclinaţiune foarte pronunţată către sat, iar cea din dărăt dintr'un urcuş pietros, destul de greu, ce duce spre vârful cel mai înalt al Caraimanului. Zic, că este o frumuseţe, căci dacă cineva ar înainta puţin spre colţii ce formează partea sa de dinainte, ar rămânea uimit de frumosul ta-blou, ce ar avea în faţă, privind întreagă vale a Pranovei, cum şi admirând în dreapta şi în stânga, adică atât în Jepii-Mici, cât şi în Coştile, colţi, stâncile gigantice şi văile profunde ce se desfac din ele.
Înaintăm prin mijlocul şelei spre muntele Coştile, până dăm de un brâu puţin mai larg şi prin care am trece deăreptul în Valea-Albă, fără a mai urca povârnişul greu, care urcă în vârful culminant al Caraimanului (2406 m.) şi a luă valea din fundul său, ceeace ar fi mai lung şi nu aşa de interesant, căci în mers rostogodindu-se pietrele, ar ameninţa pe cei dinainte, după cum ni s'a întâmplat adeseori.
Valea-Albă, desparte muntele Caraiman (2406 m.) de muntele Coştila (2497 m.), vezi „Munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului" de Michai Gold, Bucureşti 1910).
Această vale începe chiar din vârful acestor munţi şi se termină la începutul pădurei, situată deasupra Buştenilor. Ea este mărginită pe partea stângă — spre coborîş — de zidurile colosal de înalte, verticale şi la început cu totul inaccesibile ale Coştilei, afară numai de un mic brîu, pe care se poate trece, însă cu multă greutate, după cum mi-a spus celebrul şi primul turist român Dr. Urechia, drum pe care îl vom încerca şi noi în curând, dacă timpul ne va permite. Pe partea dreaptă se mărgineşte prin numeroasele văi şi vâlcele ale Caraimanului, cu colţi şi stânci, având formele cele mai variate şi cu povârnişul format din lespezi întinse de piatră spălăcită de numeroasele ploi şi troeni de zăpadă, ce cad în timpul anului peste ele. Panta aceasta e puţin mai dulce şi mai accesibilă, totuşi destul de grea, dar fără pericol. Mai în jos tot pe coasta aceasta, se găsesc şnepi şi o mulţime de alţi mici copăcei, numiţi popular „lilieci"; pe când pe cealaltă coastă, nu se află decât pereţi verticali de piatră, iar mai la vale iarăşi şnepi şi pe ici şi pe colea brazi înalţi înfipţi pe vârful şi pe coasta colţilor. Vârfurile stâncilor de sus sunt aşa de înalte, încât de abia se pot zări, iar feţele lor în unele locuri sunt umede de mici picături de apă, isvorîte nu ştiu de unde.
* * *
Luăm un brâu din mijlocul şelei Caraimanului, în loc de a luă valea dela începutul ei după cum făceam altă dată. Şi acest brâu, ca şi celalt urmat de noi până acum, este de o frumuseţe incomparabilă, însă mult mai sălbatic.
Plaiuri verzi nu mai sunt, ci un fel de povârniş, format mai mult din lespezi întinse de piatră, printre care se află mici brâuleţe acoperite cu iarbă şi flori frumoase şi de un caracter cu totul alpin.
Din distantă în distantă dăm de mici cantităţi de zăpadă, închisă între stânci, unde soarele nu a putut străbate spre a o topi. Deasupra noastră se înalţă blocuri colosale de piatră, care ameninţă să ne zdrobească prin căderea lor, iar în jos fundul văiei nu se poate zări, de oarece prin mijloc fiind o văgăună adâncă cu marginile de pereţi de piatră, opreşte vederea de a pătrunde până acolo.
Coborîm încet şi cu paşii regulaţi spre vale, escaladând blocurile de piatră ce întâlnim în calea noastră, sau târându-ne pe lespezile de piatră lustruite şi spălăcite de ploi şi zăpadă, fără nici un drum sau potecuţă, nici măcar o mică indicaţie de drum, având ca conducător sigur ochiul nostru, care singur ne arată pe unde putem trece, de oarece această cale fiind prea puţin frecuentată şi nici oile nu coboară pe aici, prin urmare nici urmă de drum nu a existat şi nici nu poate să existe; ba cît drept cuvânt, pot zice, că singuri noi suntem în anul acesta, aceia, care au avut curajul să o coboare.
Nu tăgăduesc că e greu de urcat şi coborît Valea-Albă, dar nu poate prezintă nici un pericol; o oboseală incontestabilă, dar o vale din cele mai frumoase şi din cele mai pitoreşti. În schimbul oboselei, vei avea o satisfactiune sufletească deplină, văzând podoabele şi minunile cu care natura în toată dărnicia ei, a înzestrat-o! Mărturisesc, că mie, dacă mi-ar fi cu putinţă, m'aş stabili mai multe zile pe aceste brâulete şi în societatea caprelor sălbatice şi vulturilor, singurele vieţuitoare şi locuitori ai acestei văi, aş contempla şi admira în toată libertatea sufletului meu măreţul tablou şi frumoasa panoramă de aci. Zisei ca numai caprele sălbatice şi vulturii sunt locuitorii văiei.
n adevăr, afându-ne pe brâul Caraimanului, în fata noastră, pe brâul opus al Coştilei, de care am vorbit mai sus, un cârd de capre sălbatice cu iezii lor în număr de 14 păşteau liniştite iarba verde şi fragedă, de care acest brău este acoperită. La strigătele noastre, de nu se neliniştesc câtuşi de puţin, mergând încet, văzându-şi de treaba lor. Atunci începem a rostogoli la vale bolovani de piatră, care în căderea lor lovindu-se de stânci, făceau salturi mortale, apoi rupându-se în mai multe bucăţi, luau cu de şi pe altele, ajungând până în zăpada din văgăună sau în salturi se loveau de pereţi stâncoşi care mărgineau masivul Coştilei dând un zgomot şi urlet aşa de tare, încât răsuna întreaga vale. Numai atunci caprele înspăimântate, iau o goană vertiginoasă, sărind peste bolovanii din drumul lor şi într'o clipă dispar din vederea noastră trecând în cealaltă parte a Coştilei spre valea Mălinului sau prin alte văi obişnuite, unde au vizuinele sau culcuşurile lor.
Uitându-ne în sus spre vârful stâncilor vedem mici fâşii de nori în lupta continuă între ei şi cu pereţii stâncilor, de care isbindu-se se desfac în mii de fâşii, care risipindu-se în toate părţile sunt distruse de razele arzătoare ale soarelui, pe când vulturul falnic predomină pe deasupra cu sborul, iar cu ochiul său aprig străbate fundul prăpăstiilor spre a găsi acolo stârvul vreunei capre surpate (căzute de pe stânci).
În adevăr e ceva sublim, splendid, magnific!!
Nu am cuvinte prin care aş putea mai bine şi mai lămurit descrie splendoarea acestei minunate văi! La fiecare pas ce facem, stăm puţin şi admirăm în toate părţile diferitele peisaje ce se desfăşură rând pe rând privirilor noastre: fiecare stâncă, fiecare colţ, fiecare brâu, chiar blocurile pe care le escaladăm, sunt observate şi examinate de noi, de aceea păşim încet şi cu multă băgare de seamă; ne oprim foarte des entusiasmaţi şi cu o mulţumire sufletească înaintăm încet, încet, ocolind din când în când obstacolele şi bolovanii ce-i întâlnim în cale şi peste care nu am putea trece.
Setea începe să ne cam supere cu toată sticla de cognac a amicului Otto Huch, care aproape ajunsese pe sfârşite; însă din norocire pentru noi auzim un murmur de apă în văgăuna din vale, unde, coborându-ne, dăm de un pârîiaş mititel cu o apă rece ca ghiaţa şi limpede ca cristalul, bine înţeles provenit din zăpada enormă de care este plină această văgăună din mijlocul văiei...
Printre blocurile de piatră, colosal de mari, rămase neacoperite de zăpadă, care parte se topise, curgea micul pârâiaş, dând un murmur plăcut, care, în liniştea şi tăcerea, de care valea e predominată, se aude din depărtare. Mai sus de acest pârâiaş se află un bloc colosal de piatră căzut în văgăună, care nu se poate escalada, dar servă ca adăpost de ploaie şi timpuri rele.
În tot timpul şi la locurile pitoreşti şi meritorii de fotografiat, amicul Otto Huch îşi dresează aparatul său fotografic şi poziţiunile sunt şi luate, reuşind admirabil de bine. Aci la micul pârâiaş, ne potolim setea şi facem un repacs mai mare, contemplând şi admirând frumuseţile de cari suntem înconjuraţi. În dreapta noastră avem Caraimanul, pe a cărui pantă am urmat tot drumul până aci, cu stâncile sale colosal de înalte şi de toate formele şi mărimile; cele mai multe dintre de şi mai cu seamă cele mai din jos au forma unor căpătâni de zahăr uriaşe.
În stânga zidurile verticale şi extraordinar de înalte ale Coştilei, ale căror vârfuri de abia se pot zări, şi între cari se observă mai cu seamă scobitura făcută în zidul pietros, în forma unei ferestre şi din această cauză se şi numeşte „fereastra" aşezată sub colţul ce predomină întregul masiv al Coştilei. Îndărătul nostru vedem drumul pe care l-am parcurs, plin de bolovani, stânci şi lespezi late de piatră şi singuri noi ne mirăm cum le-am putut străbate; iar înainte valea, care se afundă din ce în ce mai mult, cum şi începutul de snepi, brăzişori şi acei mici copăcei numiţi lilieci.
După un mic repaos continuăm tot pe coasta Caraimanului până ce dăm de nişte mici şnepi foarte deşi printre care nu vârîm, îndată dăm de un loc acoperit cu iarbă verde şi mare. Apucăm la stânga spre văgăuna cea mare din mijlocul văei.
A continua încă pe brânele Caraimanului este imposibil şi cu atât mai mult pe ale Coştilei, aşa că suntem nevoiţi a ne vârî în văgăună şi pe ea să coborîm la vale. Mai înainte însă, din nou facem un mic repaos; nu pentru a ne odihni, ci mai mult pentru a admira frumuseţea locului şi a ne da seama de drumul ce-l făcusem.
* * *
Chiar dela intrarea în văgăună dăm de zăpadă îngheţată, care pe o mică distantă mai sus, încetase. Această zăpadă era groasă dela 2—3 metri şi în unele locuri pe margine forma un fel de găuri, numite popular „copci", după pereţii cărora se putea calcula grosimea lor. Această zăpadă se întinde pe o lungime de l—2 km., foarte înclinată şi puţin cam periculoasă.
Dacă în timpul iernei nu cade multă zăpadă, atunci văgăuna este acoperită cu bolovani enormi de piatră, şi vizitatorii fiind închişi de amândouă părţile de pereţi înalţi pietroşi, nu pot trece nici în dreapta, nici în stânga, ci mereu în jos, sărind din bolovani în bolovani, se târăsc pe spate, sau se reazimă, când în mâni, când în picioare, dar cele mai multe din aceste blocuri, fiind apropiate unele de altele, se poate cu înlesnire sări dela unul la altul.
Câte odată, când din cauza deselor ploi, zăpada se topeşte în mare parte, în unele locuri se formează un fel de tunele sau poduri, iar de desubtul lor se găsesc blocuri enorme de zăpadă îngheţată, desfăcute din troianele îngrozitoare ce acopereau întreaga vale. Aceste tunele aveau marginile formate din pereţi de ghiaţă foarte groşi, iar pe deasupra înfăţişau ca un fel de pod de 1—2 m. lărgime, iar pe dedesubt, ca să se poată trece, trebuia să se escaladeze bolovani colosali de zăpadă, despre cari s'a pomenit mai sus.
După cum am constatat, valea aceasta se sue şi se coboară mai uşor şi mai repede, când este plină de zăpadă, de oarece troianele acoperind blocurile de piatră, atât urcuşul, cât şi coborîşul, se fac mult mai lesnicios, neavând a escalada bolovanii cu cari văgăuna este acoperită.
În tot lungul văei prin mijlocul său, un pârâiaş cu o apă curată şi rece, cade din bolovan în bolovan, formând sub fiecare câte un mic bazinaş, din care se scurge în jos până când dă de un alt bloc de piatră, printre cari şerpueşte spre a-şi găsi un mic locşor de scurgere, continuând drumul său mai departe. Dacă blocul este mai înalt, cu pereţi verticali, atunci apa formează mici cascade cu o şuviţă de apă. Un freamăt dulce şi sonor o însoţeşte, aşa că pe lângă vedere şi auzul ne mulţumeşte prin muzica plăcută şi armonioasă produsă de căderea apei sau de svârcolirile sale printre Pietrile prin cari şerpueşte.
Acest pârâu merge până la un loc oarecare al văei, apoi dispare cu totul, intrând în pământ pe unde îşi urmează drumul său, apoi ieşind iarăşi la lumină devine mult mai mare şi mult mai sgomotcs; ba acest sgomot este aşa de tare, încât se aude dela o depărtare foarte mare. Anul acesta fiind foarte multă zăpadă, aproape de piciorul, care termină adevărata Valea-Albă, se formează o cascadă minunată de o înălţime de câţiva metri. Din nenorocire nu s'a putut fotografia, de oarece amicul meu Otto Huch isprăvise plăcile.
Cu cât acest pârâiaş înaintează spre vale, cu atât creşte mai mult şi ajungând la Buşteni devine un adevărat pârîu, care se varsă în Prahova, puţin mai sus de gară, sub numele de „Apa Valea-Albă" dela valea pe care o udă. Din nenorocire această apă atât de curată şi lipsită de orice microbi, ajunsă în Buşteni este spurcată cu tot felul de gunoaie şi murdării pe cari locuitorii de aci le aruncă în pârâu.
[..] ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu