Hm... Alergăm după ture în pereți, pe patru- ori șaptemiari, pentru a scăpa totuși un ceva. Acela pe care îl simți - în parte dar de nesuportat - cînd refuzi să îmbrățișezi acea compulsie, acea compensare.
Mai încolo, cînd performanțele izbăvitoare vin mai rar, ne trezim mai aproape de acel insuportabil interior. Dăm că-l evităm, activînd de pildă o vreme în fruntea Federației de Alpinism și Escaladă. Apoi acea posibilitate dispare, și iar sîntem în apropierea jarului insuportabil.
Cele ce pomenesc aici sînt valabile și la subsemnatul, respectiv la persoane ce au nevoie - altminteri perfect justificat/de înțeles - de performanțe.
Privesc totodată la un alt mod de compensație. Acela care face bine sufletului, și manifestîndu-se prin a fi amabil ori agresiv cu alții, respectiv a ne înfățișa semenilor drept puternici, dezinvolți. Și acolo există limite, ori oboseli decurgînd din așa sport - cînd întreaga acțiune, rudă altminteri cu alcoolul, nu mai reușește să țină de parte, de ceea ce fugim.
Mă uit de pildă la vechi hîrțoage, legate de un clinci ce am avut demult, într-un club alpin. Mă cam jenez astăzi de acțiunile-mi de atunci, dar ele țineau (și țin, cînd le aplaud acum, uneori - căci mai mult nu pot) departe, de ceva-ul pomenit mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu