A fost desfășurare de forțe în ce mă privește, în acei ani 1990-94... Hîrțoage, idei, atacuri (dar și replieri uneori). Și de aici se ajunge la un beldism...
Întrebat de mine de ce se certau așa abitir, în anii 30, nea Sandu Beldie mi-a răspuns că de prea mult bine...
Firește, nu ar fi singura explicație. Este la o adică un vulcan interior al vîrstei tinere (poate și cea matură - cînd ambelor le merge... valul cel plin de energie). Acela dornic de recorduri, în bună parte doritoare s-aducă aprecieri din partea semenilor. Dar și de conflict (tot cu semenii).
Firește, pe la vîrsta a treia privești ca la un străin, la acel tînăr, și fără să te recunoști deseori, mai chiar condamnîndu-te pentru nebuniile de altădată. Și ceea ce-i poate normal, căci - vorba unui Morgan Freeman în „Shawshank Redemption, 1994 - nu mai sîntem aceeași persoană.
Potrivit bravei mele firi, am dus-o mai ales în 1994 numai în clinciuri. Un Vlad Petrușca, pe cînd ne vizitam cu familia, încerca să mă tempereze: „Mircea, are 84 ani...! Ce naiba, fii și tu mai înțelegător!”. La care o țineam pe a mea, că dacă are acea etate, barim să se și comporte pe măsura ei.
Criza s-a declanșat prin mai-iunie 1994. Pornisem în septembrie 1993 un ciclu de excursii pentru membrii începători, dar și public, cuprinzînd ture de prezentare în abruptul Bucegilor. La una din ele, în mai, am urcat Balaurul (Bușcoiul) și am coborît vechea potecă românească din același munte, prin văile Bucșoaia, Rea și iar Bucșoaia. Găsisem necesar să nu fiu singur în așa ture, așa că mă uitasem prin jur după un secund, să mai dea și el ochi la grup, respectiv să mă ajute cînd e cazul. În toamnă fusese Bebe Moldoveanu (n. 1973) pomenit în acea calitate...
Nu mai știu dacă l-am pomenit explicit pe afișe pe Ciprian Teodorescu, dar în tura de pe Bucșoiul pe el l-am considerat în această calitate.
Ca-n anumite filme (nu spun cu ce!), tocmai el mi-a făcut pocinogul. Și a stat la baza acutizării conflictului cu nea Baticu (e interesant că redau momente dure cu el, dar nici o dată nu am renunțat, aici, la apelativul nea Baticu, în favoarea dl Baticu ori Baticu pur și simplu). Avînd pe atunci vreo 25 ani, i s-au aprins după una dintre participante. Ce să mai dea ochi la grup, să nu-mi facă acesta probleme, ajunsese el o problemă, lălăind-o cu dama la coada echipei. Asta, cînd erau probleme de deplasare a grupului aflat în urma conducătorului.
Pe Valea Rea, înainte de a reveni în Bucșoaia.
Dacă am văzut eu că mă ignoră, și întrucît nu eram totuși departe de poteca Take Ionescu, am întins nițel pasul, plănuind totodată să nu-i mai răspund, cînd o avea vreo nelămurire. În drumul marcat cu pricina, am făcut dreapta/sud, așteptîndu-mă ca el să strige la un moment, cum că nu are idee cum să o ia, de acolo.
Am stat noi nițel nu departe, în gura Văii Bucșoiului, dar nema vreun semn din partea lui Ciprian. Am zis noi ceva, în direcția pe care i-o bănuiam dar nu a răspuns careva. El fiind membru al CAR, adică nu era de dat în panică neapărat, că nu s-ar descurca (însăși bucata din valea Bucșoaia ce-i rămăsese de parcurs era banală, o pajiște). Așa că a luat-o spre Pichetul Roșu (fusese și o vreme destul de umedă, îți grăbea pașii).
Teorodorescul nu a apărut nici la gară. Voi afla ulterior că a coborît Bucșoaia și dincolo de Take. Și a ajuns la de Glăjărie, iar apoi Rîșnov (și implicit a doua zi, în București).
N-am avut de lucru și am cerut conducerii CAR o chestie mică. I-am zis că poate ar trebui suspendată totuși o vreme calitatea de membru a celui care trebuise să-m fie secund, pînă se mai pune la punct cu aptitudinile necesare acelei confrerii. Atîta i-a trenuit lui nea Nae, care m-a scos pe mine țap ispășitor.
Și țin-te iar epistole, dintre care la una știu că am propus pe față conducerii CAR să-l (textul) debarce pe onorabilul prezident.
La care idee m-am trezit în cutia poștală cu țidula de mai jos:
Nu m-am înnebunit de plăcere să văd acolo semnătura lui Vlad...
... fie și în calitatea-i din Club. Firește că dorul epistolar nu m-a părăsit, primind ca efect rîndurile următoare:
Dincolo e toate, îmi rămînea posibilitatea de a face apel, la adunarea generală următoare. Ceea ce am și făcut, în martie anul următor.
Acolo, am zis că e sănătos a pune în funcție un reportofon, lăsat pe masa din preajma mea. Este momentul în care a dat în bîlbiîală, total neașteptat pentru firea lui bonomă și neconflictuală, Mircea Săndulescu.
Adunarea mi-a ascultat argumentele și a zis finalmente că nu e cazul de exclus din asociație. Acum a luat-o prin bălării prezidentul, supărat foc a nu fi ieșit lucrurile cum voia. S-a dus undeva în sală, bosumflat, cum că el își dă demisia (probabil din club de tot). La care onor Adunarea s-a sucit. Și mi-a dat vot de blam, nu mai știu dacătele cu avertisment.
Deși am zis mai sus că nu mai dau de prin jurnal personal, întîmplător am nimerit la pagina cu AG 1995...:
Mă încercau în epocă tot felul de dorințe de remedieri interioare, bazate pe psihologie și în particular pe ale psihanalizei (nu mă întrebați ce s-a ales de ele, căci vă stric ziua!). Altminteri, nu am mai lovit ulterior, precum luam în calcul mai sus.
La care mi-am am zis eu că-i aiurea! Nu am replicat nimic atunci, dar apoi am zis că nu e o treabă a continua în CAR, cu așa colegi. Firește, admit - mai ales la distanță de aproape 30 ani - că nu am fost deloc sfînt, în epocă.
La o adică, nu sînt (sfînt) eu nici azi la 2022)...
După care, acei ani m-au luat pe aripă, cu interes pentru alt domeniu profesional decît cel vechi, și implicit mi-am ocupat timpul cu altele. Nu mai țin minte cu ce ocazie l-am revăzut pe nea Baticu (foarte posibil în tren), și, luați amăndoi din scurt, am uitat de clinciuri, dominați de ceea ce cred eu a fi fost vechea simpatie. Poate că ne simțeam ambii, a nu fi procedat în regulă.
Din motivele pomenite imediat mai sus, nu am mai urmărit de ale Clubului Alpin Român, aflînd secvențial că predase hățurile lui Eugen Popescu - care s-a achitat altminteri cu asupra de măsură de sarcina supraviețuirii formațiunii.
Nu mi-am mai revăzut mentorul. Lucram la „Cotidianul”, ca așa-numit culegător de text (după manuscrisele autorilor, care nu știau încă a tasta la computer) și mi-a comunicat parcă tot Teodorescu, a fi murit nea Nae. Am pus imediat de un necrolog în ziar, zic eu ok (fără patetismele altora), dar nu mi-a dat prin cap să verific știrea. Firește, nu era posibil cu una ca două ca informatorul meu să fi bătut cîmpii, dar tot ar fi fost penibil la cub, că apară ferparul cuiva care de fapt trăia. Nu a fost așa, nea Baticu se dusese într-adevăr. Am fost la capelă la cimitirul Izvorul Nou, din Titan (unde, în urmă cu vreo zece ani, îmi arătase unde e cavoul familiei lui, întîmplător în același stabiliment odihnind și tatăl meu). Ianuarie, ceva zăpadă, vreme închisă.
Am scris ulterior un material, despre faptul că e chestie de pahar, cu o parte plină și una goală, a vedea în plecarea cu pricina un noroc, căci NB (n. 1909) a avut destule șanse să moară mai devreme, în lunga sa viață.
Inevitabil, nu pot să nu spun (cu lipsa de modestie aferentă) că posed sentimentul a-i fi dus mai departe o ștafetă. Nu a întregii personalități, ori a posturii fruntașe în alpinismul românesc, cît în a-i duce mai departe spiritul scriselor legate de istorie.
Din epocă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu