Grandomanie la cub.

Să presupunem prin absurd că m aș afla la distanța apropiată de valoarea unui Emil Cioran.
De ce nu m ar agrea totuși publicul?

Pe de o parte cred că ar fi datorită agresivității ridicate. A mea. Dar mai ales pentru că nu m aș lăsa plastilinizat, ca ilustrul înaintaș (asta, mai pentru că e decedat și i se poate pune un orice în cont).

Chiar și cu nuanța introdusă în ultimul paragraf, ultima pretenție tot va naște zîmbete...
Prin urmare, a a face un pas înapoi, cum că bat cîmpii. Că de fapt sînt la distanță astronomică de acea postură, de tip a lua în seamă.
La o adică, nu-s la prima abatere. Sp fie vreo 15 ani de atunci (dacă nu ceva mai încoace), aveam sentimentul (ținînd de titlul de mai sus...) cum că sînt mare sculă în universul Clubului Alpin Român. Eu care, altminteri, nu mai plătisem cotizație de mulți ani, acolo. Mă și vedeam membru de onoare dacă nu chiar, în vise și mai frumoase, președinte acolo (că asta venea după un pahar cu bere, nu schimba datele problemei).
Or, timpul a trecut, subsemnatul mirosind finalmente că mă aflam mai mult decît nerealist...

Firește, aici mă aflu un pic sadic... Adică, recunosc eu așa infame păcate, dar asta face liniște în interiorul meu (vivat economiile la psihanalist!), cît și pe felia unui posibil contestatar. Căci ai tu argument, dar nu știi niciodată cum va reacționa un tip în stare a-și recunoaște scăzăminte atît de infame...

Legat de așa vise, numai bine întîlneam ieri ceva asemănător, la doi dintre confrații montaniarzi. Un Mihai S. ținea de pildă să dea un citat din Dalai Lama, despre serenitate. Că ce bine e cu ea, în dotare.

Inevitabil am relevat acolo (mai exact la Comentarii) o chestie. Dacă posezi acea serenitate, nu mai ai voie nevoie de zisele lui Dalai cu pricina (în care eu îndrăznesc să văd un om perfect. Adică pișicher / servind celor de cucerit ce vor ei să auză).

Dacă nu posezi acea stare, păi devin curios cum se dobîndește ea. La o adică, sfîntul părinte tibetan nu dădea nici un amănunt, doar o flutura pe la nasul simpatizanților lui, acea serenitate nemaipomenită.

Or, la mijloc e capacitatea noastră de a ne iluziona plăcut (salvator?) în orice moment. Asta, barim la vîrstele începătoare, căci în ultima treime filonul amăgirilor cam seacă, din motive și amănunte ce nu-i frumos a extinde, aici...
Mihai S. acționa în baza acestor amănunte umane, cărora e de adăugat o altă tendință/iluzie, și anume că fluturînd acea idee înaltă, amicii sau chiar neutrii vor fi încîntați de gînurile, preocupările și calitatea lui umană.

La o adică, toți facem așa. Ni-i pattern comun,iar dacă la un moment el pare să lipsească vreunuia, fur și simplu are o frînă educațională pe parcurs. Proiectul de om ni-i același. (voi reveni asupra subiectului)

Asemănător, Corina C. optează ca motto pentru profilu-i Fb pentru „Oriunde te afli, fii întru totul acolo!”.

De bine ce pomeneam recentissim despre o manipulare discursivă (aceea cu „Nepoate...!”), mi-e greu să nu văd în acel îndemn exact același lucru. Adică „Fii, bă, cum îți spun eu!”, și unde e  greu să reziști, avînd în vedere măreția - barim aparentă - a ideii cu fiind-ul acolo. Cum ziceam, proiectul uman e același, inclusiv la mine și chit că nu practic așa ș, ci altele.

Or, frumoasa mea cunoștință nu pomenește nimic despre cum se dobîndește acea stare. La o adică, nici nu e cazul, cîtă vreme imaginația noastră (aceea în fugă după iluzii salvatoare) nu își pune problema, Mai exact, ea se simte bine deja, din secunda următoare perceperii acelui impuls exterior, neavînd nevoie de vreun efort, pentru a transpune perceptul în realitate. Dacă se cerea efort, nu-l mai interesa, căci vrem paradis pe daiboji.

În rest, inevitabil, și cu răutatea aferentă zicînd, sînt curios ce-i vine unui om a spune așa măreții (trec peste motivațiile pomenite anterior)... Mai exact, oare cum stă el cu a trăi clipa, ori serenitatea?

Nu cumva, în cazul doamnei de pildă, o sta bine cu trăitul în prezent, dar îi e oroare să iasă din el, de pildă la trecutul ce absolut întîmplător îi va fi produs niște răni frumușele? Iar, în context, nu cumva se îndeamnă pe sine a trăi departe de acele amenințări interioare?