Relația-mi cu nea Baticu (I)

(despre forma titlului ales, vezi PS3)

Nu am fost un emul cuminte al lui nea Baticu.
Nici la vremea vieții dumnealui (îndeosebi după 1990), nici acum, cînd dînsul e dus.

Mă confortează doar ideea că mă aflu om, mai exact fiu normal, acela care - potrivit îndrumărilor speciei altminteri - vrea să profite cît mai mult de tatăl său. Zic specia, pentru că aceasta deja se uită la viitor, pe principiul urît dar sănătos că tînărul o va duce înainte (o vreme, pînă îi apar copiii), după care e dat el însăși la gunoi.

Și uite-așa se ajunge iar la complex Oedip. Cu junele care vrea să ia, multe, iar tatăl îl pune (barim la vîrsta de doi ani) la punct.

Pe felie, e de privit cum își privea nea Baticu propriul tată. După cum s-a comportat ulterior, nu-mi pare să fi fost influențat într-un mod plăcut. Nu-și pomenește pe nicăieri părinții (hai să înțelegi că pe mamă nu a prea cunoscut-o, căci a murit pe cînd avea 7 ani), dar cu tatăl pare să mai fi stat ceva, inclusiv secondîndu-l în magazinul pe care îmi spunea că l-a avut acesta.

Oare dînsul, de pe lumea cealaltă, s-o uita urît acum, la faptul că îi umblu așa, prin fosta-i existentă terestră? Am impresia că da, dar nu-mi pot reprima zisele de aici...

Iar eu oare, voi fi încîntat, cîndva și privind din cer/iad, cum îmi purecă vreunul prin existența-mi? Barim acum, simt că nu mă va deranja.

(nu știu cine e autorul, dar e o poză tare frumoasă. Probabil pe la 1985-87, în cămăruța intelectuală unde își făcea nea Nae veacul, dobîndită nu cu mult înainte, prin mutarea/decesul altcuiva din acea casă)

 În același timp, și cînd privesc la anii în care am relaționat, observ că-s marcat de oarece vinovăție, chestie care sună brici socialmente, însă e totuși o idee al naibii de subiectivă. Asta, pentru că-ți pune tot rău în cîrcă, în vreme ce ăilalți-s buni, iar totodată matale lipsindu-ți nuanțele în apreciere a comportamentului, ce mai spun de cele bune, pe care le vei fi făcut inevitabil...

Am avut cu dînsul două etape, una pînă la Revoluție, alta după.

Pînă în 1990, am viețuit binișor. Mi-a prins tare bine existența dumnealui, și chit că plodul interior din mine va fi voit mai multă atenție (la vremea aceea, și oricum lipsit de subtilități psihologice pe atunci fiind, m-am mulțumit cu noianul de lucruri bune care îmi soseau, din acea relație, din ...cîmpurile pe care mi le deschidea)...

Că veni vorba... Nu l-am simțit să fi avut vreodată un mentor, semn că nu a avut vreun 1990, în relația cu cineva. Adică măcar o vreme bună, apoi furtună, iar finalmente onorabil, plus aprecieri ca ale mele, despre acel vîrstnic odată dus. Statistic, de bine vorbește - dintre vîrstnici - de un Alexandru Steopoe.
Deduc de aici că experiența paternă, firește în condițiile lipsei mamei, i-a fost mai traumatizantă decît aceea a vreunui ucenic din anii 80...

La 1990 m-oi mai fi copt ceva (aveam 32 ani), iar totodată cam toți ne-am aruncat atunci lacom, la posibilitățile ce ni se păreau că se deschid. În cazul oamenilor precum NB, era și un mod de recuperare a lipsurilor anterioare, de pildă pe linie Clubul Alpin Român. Pe acel fond, mi s-a trezit ideea că merit mai mult.

Azi știu însă ce nu știam atunci... Și anume că oricît aș fi primit (să acceptăm așa eventualitate), o gaură din interior nu ar fi fost niciodată umplută (foarte posibil nici la alți însetați care alergau asemănător, tineri sau ba). Deci aș fi rămas tot însetat (după expresia freanțuzească sur sa soif).

Dar la vremea aceea, am vrut să primesc mai mult (avantajul actualei vîrste - cînd am altminteri cam cu zece ani mai puțin decît nea Baticu, pe cînd l-am cunoscut - că m-am astîmpărat de așa solicitări, conștiente sau ba). De pildă băgat în seamă în CAR.
Acolo , poate prima punere cu picioarele pe pămînt a fost că la ședința de înființare, în sufrageria cuplului Baticu din strada Libertății/ulterior Gladiolelor, a pus pe altcineva să citească statutul formațiunii. Altminteri tot tînăr, dacă nu chiar mai june (altminteri, acel Cristian Antemir a ieșit demult din constelația clubului, poate deranjat că avea să piardă tabăra lui, dar mai ales în pană de vitalitate).

În imagine, Eugen Rusu/Russo, Octavian Fratu (fiul lui Ilie F.) și C. Antemir, citind pe moment anunțul nostru din „Sportul” parcă, de reînființare a CAR.

Nu mai țin minte de unde am luat poza asta, dacă e a mea sau de pe net. E o altă ședință, tot din ianuarie 1990.

Mi-a mai picat prost o treabă, și anume faptului că mi se parea a se bate apa în piuă, în primele luni de existență. Așa mi se părea mie, și poate nu chiar nejustificat. Ne mai vedeam, ca membri, la vreo sală liceu Rangheț (zona metrou Tineretului), ba la liceul de vizavii în caz de reținere sală, sau la Gh Lazăr, lîngă Cișmigiu. Altădată am mers la casa secretarului general CAR de atunci, Mircea Crăciunescu (între amici, Ațipică)...

(în imagine mai apar Irina Horea, [îmi scapă pe moment numele], Sorin Tulea și Vlad Petrușca, prietenul celor dintîi, cu deosebire al doamnei)

... Acolo știu că mi-a sărit țandăra, căci nea Baticu s-a apucat a treia oară să pomenească de moartea lui Marian Bulearcă, în muchia inferioară Coștila-Gălbenele, la 1973. Nu am făcut vreo tărăboi (așa păcat îmi va veni peste ani), doar am plecat din adunare, cu ochi peste cap.

Cît am lipsit eu (epoca fiind, cum am mai spus undeva, plină de tentații existențiale), a fost demarată apariția revistei Muntele (de ce nu i-au zis Buletinul CAR, nu știu; va fi sunat mai atrăgător publicului...)
.

Completare
Pe linia CAR au încercat să se miște, imediat după 22 decembrie 1989, și alții. Mișcarea a fost a lui Marcian Bleahu, membru CAR prin 1947.

Nu mai țin minte cum i-a dezumflat nea Nae, poate prin spirijnul integral al vechii gărzi, cea din deceniul patru.

Fiind vorba de același aluat uman, a foștilor oprimați întru libertatea de exprimare din comunism, CAR a manifestat similitudini de comportament cu alte formațiuni, politice sau ba, din epocă. Energii, dorință uriașă de afirmare, dar și lipsă a culturii democratice, asta ducînd la conflicte, despărțiri, scandaluri.

Totodată, au fost intilnite și aici discursuri despre eroii tineri de la revoluție, în condițiile în care mai vîrstnicii din acel loc au acaparat conducerea numind in juru-le cogeneri. In cazul Clubului Alpin Român, cel mai tînăr era Andrei Beleaua (va fi avut pe atunci 35 ani), și acela membru supleant.

Clubul a obținut și personalitate juridică, în care scop am mers într-o zi la Judecătoria sectorului 1, undeva imediat la nord de Piatra Amzei. Dincolo de imaginea unui hol rotund (și cam soios) de la etajul 1, rețin prezența lui Alexandru Beldie. El era fondator (faptic, nu juridic, întrucît plecase între timp) nu doar al CAR interbelic, dar și al Grupării Alpine care l-a precedat. Se află vestimentat în nelipsitu-i stil, cu pantaloni de golf și cîteva accesorii feminine.

PS1
Inițial, titlul postării pomenea și de altcineva, alt luat de mentor/tată cîndva, dar întinzîndu-mă la discuție cu cele de mai sus, am creat capitole, iar despre acela plănuind să mă exprim după cele despre nea Nae.

PS2
Vinovățiile...
Scriind subsemnatul (fie și după o dureroasă naștere, din inconștient în conștient, apoi, spălînd zoaiele acelor idei, în scris pe aici) eu scap de o problemă, ba și durîndu-mă în cot dacă, de acum, careva îmi reproșează: „Se poate, domnu', să spui așa lucruri?...”
În schimb, ia destinatarul / ghinionistul cititor al unor așa idei, cartoful fierbinte în brațe, al ideilor iconoclaste de acolo.
Pe de altă parte, nu cred că fără asemenea nebunii mi-ar mai ars a scrie ceva, pe net, la ai mei 65 ani. A descoperi una-alta (fie și neplăcînd destulora, care le-ar prefera implicit lipsă). Întrebați-mă cîți se mai află activi dintre cogenerii mei, din acea ședință ianuarie 1990...

In paralel, incep sa nu mă mai trag de urechi pentru toți acei ani furtunoși. Nu am făcut decît sa acționez ca un om lipsit de știința viețuirii într-un grup. Unde nu se bate toba, asupra erorilor unui comiliton. Se tace ori se negociază/comunică lucrurile cu totul altfel (și fruct al unei modelari decurgînd din mulți ani petrecuți acolo).

Hazul face ca nici preopinentul meu principal sa nu fi avut o fire mult diferită. Și el se (pardon!) rățoia la fel, în vremurile-i de glorie.

Fără îndoială, ne-a fost prea mare potrivirea de caracter...

Va urma, aici.

PS3

Titlul e ales cu oarece grijă.

Am avut de optat intre forma (un pic de ireverențioasă de mai sus), și "Relația mea cu...". Ultima, deși mai cuviincioasă, mi s-au părut prea seacă. Și afectînd viitoarea disponibilitate de explorat asupra subiectului, via mai puțin rațional.