Din diverse motive (treceți vîrsta și lenea printre ele), prefer să folosesc la urcuș telecabina, iar apoi să cobor pe picioare. Asta e un pic jenant, într-o lume unde trebuie neapărat să fim campioni (ori măcar nemaipomeniți), dar nu am ce face. Mai exact trag mîța de coadă cum pot, urmănd căruța patimilor.
Cele alpine, în cazul acesta...
*
Despre mersul pe munte se scriu multe vorbe mari, întru motivații. Felicit acele inspirate, supuse și oportuniste (adică umane) condeie, dar la subsemnatul fu pur și simplu o ață, care a tras Acolo.
O ață mai tare decît eventualele frici, temeri, comodități.
Nu mai țin minte exact cum meditam acum cîteva decenii, dar MARI plăceri nu-mi mai sînt azi pe munte. Dar ascult astfel de un imbold lăuntric (carele se liniștește astfel, iar cu gura lui pe cap, cînd e nemulțumit, nu e deloc o treabă), care mă trimite inclusiv la griji, oboseli și frici.
Partea frumoasă este cînd termini ruta, cînd te uiți în lungul liniei d teren, spre garnitura care te va duce acasă.Dea colo încep marile plăceri.
Că ai scăpat întreg.
Că ce fain fuse pe coclauri/buza lumii aleilalte, dar și prin pădure, vagonul de tren (fără o zgîrietură) sau acasă, după ce-ți trece un pic febra musculară...
.
*
Mă uit uneori în urmă, complexat de firea și performanțele subsemnatului, și observ că mulți confrați la locul lor - cît și mult mai procopsiți întru palmares - au dispărut în liniște...
(sau barim așa pare din exterior).
Eventual o țin pe net doar în distribuiri ale postărilor altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu