Invidia pe succesele altora

MUNTE. Uman.
Istorie.

Șed cu un cartof fierbinte în anticamera inconștientului (din a cărui magmă a binevoit să iasă) și nu găsesc forma suportabilă pentru a-l scoate în lume...
Mai exact că tem că ar șoca/speria publicul, iar în paralel că m-aș face eu de oprobiu...
Ia să văd, cum pot întoarce lucrurile.

Cum le pot lua cu binișorul...

Un vechi text, cîndva:

„[X] arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, aşa este [X]: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, [...] rar accepta un coechipier»

Pentru nevoile acestei posătri, accept drept corecte aceste afirmații .
În baza lor, și chit că va fi fost ultimul gînd al acelui autor, m-aș fi dus la împricinat și l-aș fi întrebat, de la obraz: 

„Cum ai ajuns, dom'ne, așa? Ce te-a făcut să devii individualist, ranchiunos etc.?!”

Este drept că respectivul, fiind om, ar fi negat acuzele, cu atît mai puțin nu s-ar fi confesat (ar fi fost nevoie și de o canapea psihanalist) de unde i se atrag hulitele însușiri...

.

Nițeluș eliberat la suflet, purced la cele de mai jos...

Am răsfoit oarecum întîmplător o broșură „Salvamont 50”, pe care autorul ei a avut amabilitatea să-mi cadorisească, acum cîțiva ani. I-am răsfoit paginile (aș minți zicînd că anterior am zăbovit mai mult decît superficial pe ele), privirea oprindu-mi-se pe imaginile unor montaniarzi, puitori de umăr la instituția Salvamontului.

Sentimentul care m-a lovit scurt a fost acela al disconfortului, în apele cui am mirosit repede invidia. Pe cum erau și ce erau.

Iar de aici la sentiment de inferioritate, al meu, nu a fost deloc mult.

Cum nu e ușor de dus așa ceva, l-am compensat cu furie pe aceia. Eventual căutat bube în capul lor, sau măcar satisfacție că nu le va fi mers bine în vreun domeniu/viață (căci toți murim, nu?).

Mi-a fost tare neplăcut, în primă fază, să accept situația. Auzi, cumplit de invidios pe statura acelora, dar și incapabil de a vorbi cuiva, despre așa problemă personală.

Cum nu am dat ideea la coș (de fapt, era greu să mai refuleze o dată, odată scos capul, fie și nițel, la aer...), ulterior magma lor s-a mai domolit. Asta, apărînd și idei colaterale.

**

... Unde am mai auzit eu vorba „invidios pe succesele altora”?

Parcă la Ion Dobrescu, pe cînd vorbea cîndva (nu mai contează circumstanțele) despre N. Baticu.

Deci nu aș fi singurul, în acea sinistră situație (de ins invidios etc.)...

**

Pînă una-alta, am meditat dacă acuzele în cauză chiar se potrivesc lui nea Nae -  stadiu la care incandescența cartofului s-a reactivat.

Foarte posibil da. Asta, fie și în ultima treime a vieții (anterior, referindu-mă aici la anii de libertate, ca tot omul va fi avut sentimentul juvenil că toată lumea este a persoanei noastre).

Pe felie, m-am întrebat cît îi semăn.

E de discutat cît, cert este că, revăzînd în acea broșură numele unui Petre Bogoiu (altminteri nu e singurul în acea postură, din mintea mea), am constat că îl am în continuare drept nomina odiosa. Omul nu a omorît pe nimeni, dar așa stă dumnealui între neuronii mei.

Vezi capitolul din „Sus la munte...”, unde e pomenită o acțiune a lui în sprijinul lui E. Cristea.

Iar de aici, realizez că am, acționat precum în cazul tatălui meu, care s-a vădit cîndva iritat de un nume interbelic, ce i-ar fi suflat un post ceva mai înalt, într-o ierarhie oarecare.

Raționalul din mine găsește drept discutabilă pretenția, ce rămîne însă la mare trecere, prin zona de capul ei, din interiorul subsemnatului. Adică ceva din mine poate spune că nu e în regulă cu acea chiteală, pe un om ce va fi fost alcătuit din multe, bune și rele (are și o mutră destul de cuminte...), însă cele recepționate cîndva în inconștient stau bine-mersi acolo, cu ecourile (mari) de rigoare.

De aici, rămîne de văzut dacă nea Nae ținea pica... Foarte posibil da, ca prim exemplu fiindu-mi chiteala de pe la un 1970, pe vreun Nae Dimitriu (ulterior acelor manuscrise, intervenind recunoașterea adusă de cele două cărți ale sale), d. Baticu a lăsat-o mai moale.

**

Teoretic, expunerea mea pare dezlînată, dar este singurul mod în care s-a putut face nițică ordine, în ograda sufletului, pe subiectul invidiei pe tipii indicați anterior.

Iar de aici îmi zboară iar mintea la piese muzicale precum „Waiting the worms” (Pink Floyd) și „Canticlu a cucuveaualiei” (Phoenix), aparent fără cap și coadă, dar care la urmă conferă - barim unei minți/suflet ca al meu - o destindere aparte, pe care nu o întîlnesc la surate clasice...
.

O idee atrage pe alta...
În procesul recunoașterii blamabilelor însușiri de mai sus, am dat peste niște afirmații (pe fila-i Fb) ale răposatului Zsolt Torok.
Și pe care răutatea din mine le-a simțit comentabile. Iar, foarte probabil, le va și face...

Repet, răutatea, dorul de a murseca neapărat ceva...

Dincolo de asta, cîrcotășeala (de care binevoia să-mi reamintească azi confratele Cornel Roman) e un banal atentat la comoditatea majorității.

Care, pentru a se simți bine sub cerul ăsta (ori măcar suportabil), uzează nu o dată de afirmații/pretenții subiective. Adică exagerate ori de-a dreptul mincinoase.

Cam la acestea atentează îndeobște cîrcotașii.

** 
Oare de ce acționează cîrcotașii, ca mai sus?

Ce îi mînă în luptă?