„Acum 40 de ani...”

(postare mai veche, iar despre care eu am scris pe Facebook la 10 mai a.c.)

„ACUM 40 DE ANI
Prima mea Scoala nationala de alpinism, etapa de iarna Balea Lac. L-am avut profesor pe maestrul Paul Fozocos care avea o vorba inteleapta: Alpinist este ala care iese la pensie" asta insemnand ca orice ai face in viata cel mai important lucru este sa ai grija sa supravietuiesti. Si acum, dupa atatia ani, vorbesc cu nea' Paul o data pe saptamana, eu trecut de 65 ( alpinist la pensie ) si el trecut bine de 90. Ce viata frumoasa am avut, am respectat indicatiile profesorului meu, nu numai in alpinism, si de aceea am ajuns la pensie. Multa sanatate nea' Paul, te iubesc mai ales pentru aceasta povata a ta, care m-a calauzit in toata viata mea, nu numai in alpinism.”

Nu am reușit în viața asta să fiu precum Eugen Popescu, mai exact am rost reținut, rațional, în descrierea vreunui om la care am ținut.
Probabil nevoile sufletești mi-au fost mai mari decît ale lui (deci neavînd cum să fie mulțumite), iar totodată nu am fost un bun elev, la lecția în care s-a predat necesitatea textelor precum ale lui. Eugen...

Mda...
Nu e o treabă simplă, să-ți recunoști nevoile sufletești, eventual și frustrările ce decurg din neîmplinire aacestora (probabil c-or exista însă și belele mai mari, pe lumea asta).
Altminteri, îmi defulez și eu cum pot nevoile de a mă refugia sub un ”copac” uman.
(demers altminteri destul de minat, iar psihologii demn de acest nume pot mîna o pîine bună, din explorarea lui).

În așa context, îmi priveam sentimentele ce-am avut pentru înaintașul montaniard Radu Ț. (unele fluctuînd, de-a lungul vremii, iar totodată eu devenind conștient de natura lor abia cu timpul).
Cred că o fo' un mod de-a relua dezvoltarea-mi de altădată, căutînd condițiile ideale...

Nu mă luați la șuturi pentru așa vorbe (inclusiv cele ce vor urma), la o adică sînt un biet supus al chestiei numită Suflet personal, cel lăsat cadou de care va fi făurit lumea asta... 

Asta însemna puțină (sau deloc) agresivitate din partea aceluia. Iar nea Radu lăsîndu-mi impresia unui așa om (din ce motive a fost așa, discutăm altădată).
În așa atitudine, domnul paznic interior vine cu reproșul: ”Nu ți-e rușine, stimabile? Cum poți nutri asemenea gînduri, asemenea idei?! Plus că dacă acela ți-ar da degetul dorit, ai dori toată mîna, mai exact ca el să te întrețină, cum dorea copilul mic-mic de altădată!”...

Întrebați cine dracul a inventat psihologia?
Nu știu...

Cele de pînă acum fură un pic de introducere la un sentiment trăit ieri, cînd am luat-o hai-hui de la metrou Piața Romană și-am ieșit pe strada Virgiliu, din preajma intersecției Berzei-Știrbei Vodă.

M-am dus intenționat pe acea mică arteră, știind că acolo au locuit soții Ionescu.
Dintre ei, doamna Lala a avut amabilitatea să mă primească, prin 1986-87 și să îmi vorbească despre răposatul ei soț, Titi, alpinist român interbelic.

Tînăra doamnă Lala (de la Liliana?) Ionescu, pe Creasta Pietrei Craiului, circa 1938.
Nea Baticu pomenește în Amintiri de o tură pe Rîpa Zăpezii unde i-a apucat spre capăt ploaia. Și care a făcut varză coafura fetelor din grup.
Între ele s-a aflat și Lala. Căreia băieții din grup (amănunt povestit viu grai de nea Nae, mie) îi cîntau o piesă la vogă pe atunci, de care am reținut că se numea „Lili, Lala și cu Lulu”. În pregătirea acesteri postări am umblat un pic pe net și am găsit-o cu un pic alt titlu, și anume „Lili, Lulu, Lola, Lala”.

Poate refugiindu-mă un pic din (neplăcutul) prezent, am simțit nevoia s-o iau prin acel cocoon de liniște, unul fizic, întrucît strada nu e foarte circulată, iar totodată decurgînd din amintirile pomenite mai sus.
Între altele, m-am pus a realiza că pe trotuarul pe unde călcam eu (firește, cu alt asfalt), ori la baza clădirilor mai vechi de acolo va fi pășit și Titi cîndva, ba chiar de multe ori, în diverse anotimpuri, respectiv ore ale zilei.

Acel joc imaginativ s-a trădat foarte repede (minții mele cea păcătoasă) drept tot dorință infantilă, a copilului doritor să paraziteze un adult...

Mda.
Sună al dracului de urît ce spun, însă e haios că nici nu inamic nu mă va trage de urechi.
Asta pentru că așa cartofi fierbinți sînt insuportabili pentru el, omul normal, iar totodată intuiește că dacă dujmanu a pomenit acele lucruri, foarte probabil nu poate fi manipulat, via jena de așa afirmații...

PS
Nu mai știu exact pe unde au locuit soții Ionescu, îmi amintesc doar a fi fost pe mîna sudică a străzii, cea dinspre Știrbei Vodă. Prin urmare, casele din imagine sînt pozate la nimereală, eventual acea casă fiind azi demolată.
În același timp, privind pozele lui Titi, realizez că omul va fi fost totuși la viața lui un tip nu neapărat aproape de visele infantile ale vreunuia de la 2024...

**
Revenind la fratele Eugen, nu m-ar mira ca prin amorul (unul strunit social) față de Paul Fozocoș să fi nutrit un sentimentul hulitului meu sentiment de mai sus.
O să ziceți aici că nu, domnule, Eugen pare să se tragă dintr-o familie de calitate, dar paaarcă nu mi-aș da la coș bănuiala...
Ca fapt divers, și adăugînd încă nu ciocan la un car de oale, Fozocoș (și chit că l-am cunoscut foarte în fugă) mi s-a părut un tip destul de infantil, barim pe bune bucăți ale personalității dînsului.