Bunici.

Uneori mă întreb dacă alpiniștii interbelici care m au onorat cu prietenia lor nu mi au satisfăcut nevoia de un bunic... Unul care să compenseze faptul că tata era foarte ocupat (altminteri mi a lăsat o minte, o atitudine față de viață pentru care îi mulțumesc), și în general imperfect în relația cu mine.

Dintre bunicii propriu ziși, am cunoscut doar unul în fugă, pe când avea 90 de ani iar eu nouă și am trecut prin satul mamei. Ceilalți se prăpădiseră cu 15-30 de ani înainte de nașterea mea.)

Cu dumnealor s a putut sta pe îndelete de vorbă, iar totodată am învățat o mulțime de lucruri de la dânșii.

PS
Micile reproșuri aduse tatălui meu, mai sus, nu înseamnă că eu m am aflat un părinte de nota 10.
Cred că am fost unul de nota 7, cel mult nota 8.