Despre cei doi Beldie, tatăl și fiul - neașteptat preambul.

Motto:

„Aș face orice, ca să nu fac nimic...”

N-am apucat să demarez cu rîndurile ce voiam să scriu, despre înaintașul montaniard Alexandru Beldie (1912-2003), că m-am și împotmolit... Mai exact m-am apucat de următoarele, fie și pe aproape de ograda inițială.

Privind persoanele implicate major în subiectul meu, descopăr vreo patru tabere. Există subiectul uman principal. Alexandru Beldie, apoi tatăl său, mai exact comportamentul acestuia, și de la care se trag multe gesturi, tendințe, valori ale fiului. Care nu sînt identice cu ale părintelui, dar indiscutabil influențate din plin.

Alte personaje de care nu pot face abstracție, sînt cele care oferă material, respectiv modelează informațiile despre cei amintiți mai sus. Aici există iar două entități/tabere (unele ființînd strict în mintea mea), una a subsemnatului, iar o a doua a altor oameni care au relatat (și ei) despre clanul Beldie.

Dumnealor gîndesc la fel, dar totodată diferit de subsemnatul - altminteri cu toții noi fiind interesați să relatăm (și) despre viața lui Beldie jr.

Fac aici precizarea că din celălalt grup doar unul, Nicolae Leonăchescu pe nume - face referiri (foarte ample chiar!) și la tatăl Constantin Beldie. Asta, pentru că nu au avut motiv să o facă...

Deosebirea dintre cele două tabere - de epigoni - se face în virtutea unui mod de abordare a lucrurilor/realității, relevat cîndva de... Constantin Beldie: (firește că fără să aibă idee cum îl vor trata biografii mai mult ori mai puțin amatori, peste aproape un veac...).:

„Blestemată școala noastră cu profesorii ei!
Fuga de școală, de dascăli și de învățământul ei, era comună mai tuturor celor mușcați la tinerețe de șarpele scrisului. Fenomenul s-ar explica fie prin acel orgoliu nativ și cabotin [...] pe care îl conferă tinerilor accesul timpuriu și vecinătatea Muzelor prea îngăduitoare; fie unei infirmități, mai mult ori mai puțin real organice, care îndepărtează pe cei aleși de disciplina, conformismul, rigorile, promiscuitățile și umilințele școlarității; liceul, îndeosebi, profesorii și elevii persiflând sau abia tolerând pe cei care manifestă cumva înclinări alăturea sau razna de programă [...]
Cine răsfoiește Îndreptarul bibliografic (UFCR, 1938), află că mai toți luceferii, de prima sau a doua mărime, ai literaturii noastre n-au insistat să dobândească vreo diplomă universitară sau liceală: Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu și Ion Slavici, N. Filimon și N.T. Orășanu, Caragiale și Alex. Davilla, Coșbuc și Vlahuță, D. Anghel și Ion Minulescu, Iuliu Săvescu și Ștefan Petică, Șt. O. Iosif și Emil Gârleanu, Macedonski și Arghezi, Dobrogeanu-Gherea și Ilarie Chendi, M. Sadoveanu și Panait Istrati, N. Davidescu și M. Săulescu, Emanoil Bucuța și atâția alții, fără a mai pomeni de gazetari, toți certați cu școala și cultura oficială și de aceea, poate, deveniți apt pentru ziaristică, care cere înainte de toate ușurință și mobilitate...”

(dacă nu s-a înțeles deja de mai sus, precizez că Beldie sr. a făcut parte din categoria neșcoliților, cu precizarea că a rămas repetent de două ori la disciplina Limba română, pentru a deveni finalmente profesor exact pe acel ogor!)

Nu reproduc cele de mai sus pentru a ridica persoana subsemnatului neșcolit, nici pentru a disprețui pe cei școliți conștiincios, ci doar pentru puncta că epigonii celor doi Beldie se află școliți, respectiv mai puțin școli (căci e unul singur) /educat/disciplinat/rigorist.

Prima tabără conține mai multe nume, listă deschisă de harnicul Nicolae Leonăchescu și cuprinzînd mai mulți titrați -  mai exact în silvicultură ori botanică. 

Detectez drept însușiri ale respectivilor nu doar diploma de învățămînt superior, ci și o capacitate superioară de efort, de sinteză, în raport cu al lor colegilor de epigonat întru Beldie tatăl și fiul.

Mai constat la dumnealor o însușire foarte probabil comună celor ce populează respectivul cîmp, și anume o exagerare a meritelor celor trăitori în înaltul lor cuib - care lipsește unui Const. Beldie ori subsemnatului (probabil mulțumiți de sine).

Între multele exemple:

„Domnii EurIng, dr. ing. Mihai M, Mihăiță, președintele AGIR, și dr. ing. Ioan A. Ganea, directorul Editurii AGIR, au receptat cu generozitate oferta noastră de a publica această monografie, iar talentații redactori Dan M. Bogdan, Marina J, Graur și Ion N. Marin ne-au ajutat la definitivarea coordonatelor editoriale specifice cu exigența care-i onorează”

Atitudinea de mai sus se datorează, cred eu, pe de o parte unei frustrări decurgînd din conformismul excesiv (cel al inșilor educați, barim pînă prin anul 2000, cînd ne-am occidentalizat în mare măsură), atent la reguli, și mai puțin la nevoile proprii. În același timp, crez că există în același mediu o teamă de ceilalți (dar de care nu te poți îndepărta), temperată prin complimentele (inevitabil și ele rigide) ce lansezi în direcția lor.

Mai este de spus că zona cu pricina, deși trecută prin școli și rigori, păstrează multă primitivitate, îndeosebi prin forma subiectivității. De data aceasta nu mai este amabiltatea față de vreun editor, ci față de grupul nostru personal, alcătuit pe criterii umane - fie ele și decurgînd din faptul că ne tragem din același loc geografic, accentuată prin faptul că un asemenea om ne-a devenit familiar in urma unei relații de durată, cum este cazul lui N. Leonăchescu, privitor la Alex. Beldie.

„În [...] 1944, Alex. Beldie este mobilizat și trimis pe front la Odessa, ca sublocotenent de -artilerie. Se remarcă prin inițiativă și curaj - în plină retragere, sub presiunea unui atac sovietic, sesizează posibilitatea de a folosi un tun părăsit de servanți și distruge un tanc inamic. La Dalnik, în timpul grelelor lupte cu sovieticii, dirijează prin telefon, din postul înaintat de observație, un baraj de artilerie și izbutește să oprească atacul tancurilor inamice”.

Este de spus că autorul folosește asemenea tip de informație pentru a se afla pe gustul auditoriului său, de un tipic ce-i este familiar inclusiv de cînd va fi pășit probabil în liceu.

Care tip de informație, în contrapartidă amabilităților către ai noștri, e compensat de agresivitate la adresa inamicilor noștri. Care de pildă fac prizoniere trupele române din fața lor, acestea din urmă fiind convinse inițial (după declarația regală din 23 august 1944) că vor fi tratate ca aliate.

O cheie de apropiere, cu efluviile de subiectivitate aferente, este și apartenența la nația română. În acest caz, N. Leonăchescu doar preia entuziasmat afirmațiile (vizibil subiective) ale altuia: „Românii [prizonieri la Oranki] au fost cei dintîii care au închegat o orchestră de viori, chitare, contrabase [...] Singurul cor, pe toată Rusia, a rămas pînă la urmă corul românesc. În fața lui, toate națiile și-au plecat capetele”.

Pe așa drum, partizanatele politice au fost pe măsură (de pildă asupra alegerilor din 1946), unele adaptate firește epocii postdecembriste, căci mai mult ca sigur N.L. a servit conștiincios și pe cele care le-au precedat, lăsînd destule indicii în acest sens.

Partizanatul afectează și inconsecvența, una altminteri pasabilă sufletului omenesc (ori chiar cerută de acesta!), care pe de o parte enumeră încîntat  micile descurcări ale lui Beldie jr. în lagăr, pe de alta se plînge de „regimul dur impus de ceasovoi, foamea și corvezile zilnice”. Asta, deși tot el admite că localnicii o duceau și mai rău.

Dincolo de toate acestea.

Munca depusă de Nicolae Leonăchescu pentru a readuce în atenție pe cei doi Beldie este una demnă de toată lauda.
Iar de aici risc să pic eu în laude deșănțate; laude la pătrat.

Totodată, oameni ca dînsul s-a nimerit alături de hucklebbery finn ca subsemnatul, în acea acțiune, ultimul fiind util prin priceperea în domeniul alpin, ce l-a captivat pe Beldie jr, iar astfel  putînd îndrepta unele afirmații eronate (cum ar fi de pildă cele privind crucea lui Rafail).

E interesant dacă  Ordean are în comun cu Beldie jr. interesul pentru munte, iar alți admiratori au activat împreună cu înaintașul nostru în științele naturii, Leonăchescu este de formație inginer, deci oarecum departe de ambii Beldie. Dînsul a depus însă eforturi de aplaudat pentru a-i înțelege pe cei doi, pentru a studia arhivele aferente - efort în urma căreia a rezultat, îmi permit să cred, un material mai multe decît interesant.

Constantin Beldie (1887-1953)

Editura Humanitas, 2014

Alexandru Beldie (1912-2003)

Beldie jr. și Nicolae Leonăchescu, 1984

2011.

Nicolae Leonăchescu (1934-2019)

PS

În mediul unde a viețuit N. L. îmi pare să fie mai mult decît vizibil principiul oalei de noapte, cea pomenită (via Nae Gheorghidiu) de Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste...

După ce tragi tu perii altuia, pe cînd ești mic, sosești la stadiul în care primești (viu sau ba) și  așa ceva:

„În acest studiu sunt prezentate câteva aspecte ale vieții și operei distinsului om de cultură, creator, cercetător și istoric al științei și tehnicii românești: prof. univ. emerit dr. ing. Nicolae P. Leonăchescu DHC al Universității din Craiova. Cercetător asiduu al arhivelor românești și străine, Nicolae P. Leonăchescu, a fost omul care a știut ca nimeni altul să-și organizeze memoria, în acest sens stă drept mărturie și ultima sa carte „Sumare dintr-o viață“ – o carte atipică devenită model de organizare a memoriei.

 Pe de altă parte, probabil acel tip de public are nevoie ca de apă de extraordinar: „model de organizare a memoriei” - pentru cine, nu se spune, lăsînd impresia că pentru toți). Altfel indivizii acelui grup nu s-ar apropia / nu ar sta uniți. Extraordinarul captează, dar și face uitat cele care ne despart, între care umana agresivitate.

t