UMAN. Munte. Istorie. Pornind de la a urî.

Îmi reproșam peste noapte, ca orice ins cu SuperEgo serios (ce e drept, nu unul care să mă încalece de tot, cît să devin de-o ființă cu el...), că am bătut cîmpii cu recentele-mi despre bun simț. Poate așa e, poate am stat subiectiv, însă la o adică din așa magmă alegi finalmente bucățile/ideile de care nu te jenezi, cînd ieșiți a la longue la braț, în public...
Pe felie, mă mai pălește azi ceva asemănător. Este vorba de a urî.

Ideea este vehiculată deseori în ultimii ani, de cînd a prins la noi familia hate/hater/to hate. De pildă, la comentariile recente despre un conferențiar bucureștean, s-a spus că în marea lor majoritate sînt afectate de ură.
Ca părere a mea, cînd miroși ura altuia, deja ești animat și tu de asemenea însușire, poate cu degrevanta că a ta stă cuminte în bună parte a timpului, fiind nevoie de ura altuia pentru a ieși la lumina conduitei.

În același timp, iar aici ajungînd la subiectul propriu-zis al intervenției, mă întreb care e problema, că urăști pe careva. Ura fiind o treabă de capul ei, care nu te întreabă, cînd se pune a ne înfierbînta sufletul. 
La acest capitol, admit - întrucîtva liniștit - că urăsc des, respectiv din plin. Așa-i vine interiorului meu, pe motive pe care el le poate expune cu voioșie. Ce-i drept, între oameni, la o așa mărturisire ți se poate cere să-i pui ferm dop, dacă nu chiar să nu te gîndești la situație...

Purecînd niște extrase mai vechi, am dat de numele unui domn, precursor montaniard, Dorin Grigorescu.
Auzisem vag de dumnealui, în principal datorită relatării lui Niculae Baticu, despre cum a încercat să-l „facă” alde confratele Ion Coman, în 1946. Aveam să intru în contact direct cu acela cînd s-a prăpădit nea Radu Țițeica și am mers la familia acestuia să mă interesez dacă aș putea accesa arhiva lui montană. Cu acest prilej, pomenitul Grigorescu (susținut de mai timidul doctor Nestorescu) s-a rupt în figuri că nu se procedează așa, că să mai stăm...
De atunci l-am luat la ochi și în așa poziție - spre rușinea mea - îl am și azi (prea tare nu m-aș jena de așa atitudine; e plină lumea de tipi care țin etern pică...). 
Așa vrea păcătoasa-mi de inimă.

Legat de acea arhivă,, curînd am primit verde la consult din partea fiului răposatului, și zic eu că a fost o treabă utilă, pentru istoria alpinismului nostru...

...Asta, în timp ce instinctul îmi spune că acea tabără Grigorescu nu ar fi făcut mare lucru, cu respectivele materiale. Era un pic (o spun cu nemodestia aferentă...) precum alt grup, al revistei România Pitorească, adică nu rezona totuși cu opera în abrupt a dispărutului.

Dincolo de asta, materialul pomenit inițial aici, unde am dat de numele lui D.G., m-a lămurit în parte cum stăteau lucrurile, la acel îndepărtat 1987. Alde Grigorescu era interesat de ideea arhivelor, pentru a iniția un anumit gen de articole.
Adică lua vreun manuscris (în cazul de față scrisoare) și glosa înalt - ori punea un om de presă la asta - despre el. E cazul misivei primite de tatăl lui Radu Țițeica (și anume matematicianul Gheorghe Ț.) de la Dan Barbilian/Ion Barbu.

Din acest punct al discuției, trec inevitabil la priviri către mecanismul urii.
Mai exact a mea către acel Dorin Grigorescu (altminteri răposat destul de iute, raportat la acei ani 80, deși nu era foarte vîrstnic).

Teoretizînd un pic inițial, ura se îndreaptă către persoane la care senzorii îți spun că nu ai șanse a-i băga în hora ta de interese. Asta petrecîndu-se pe calea compromisului Do ut des, mai exact Eu îți dau, tu îmi dai.
La aceia, simți căci nu sînt interesați de acest jos al copilului mic din noi. Ultimul văzînd în respectivii și un posibil agresor, respectiv un contracandidat la ocupatul scenei lumii (în inconștient, cam așa stau lucrurile...).
.
În cazul lui Grigorescu, și privind articolul pomenit aici, iar totodată contrazicînd doar aparent teoria de imediat mai sus, periatul între noi era unul inaccesibil/nenatural mie.
La dumnealor fiind unul de 'gașcă înaltă' (iar eu fiind de extracție joasă, iar totodată cu complexe). Unde ți-ai făcut relații cu un Arșavir Acterian (cel care îți semnează articolul dorit), în condiții pe care le pot bănui, ca scene diurne.
Ca stil al dumnealor, era cel al periilor stufoase, înalte și, firește, reciproce. Cu care eu nu mă potriveam și pace, din motive care țin de amintita-mi extracție, dar și de oroarea limbilor adresate în epocă lui Nicolae Ceaușescu, mai-mare al țării.

Întrebare de final.
A căzut cerul dacă am tratat ca mai sus subiectul?

Când cineva invocă bunul simț, întotdeauna are pretenția că îl posedă. Iar totodată că așa ceva lipsește adversarilor săi.

Oare ce o fi aceea bun simț? Mi se pare o noțiune destul de limitată, de incapabilă a descrie un tip uman.
Totodată, când încerc să mi imaginez un om cu bun simț, nu știu de ce îmi zboară mintea la un tip nițel speriat de bombe. Ale educației, mai exact.
Iar implicit ale educatorilor săi, părinți ori profesori.

Hm...
Bunul simț, altminteri necesar într o societate, îmi pare o formulă aleasă pentru cei mai puțin mintoși dintr un grup. Nu poți veni cu o noțiune mai savantă, întrucât nu o mai pricepe acea categorie.
Iar tu ai nevoie ca grupul să stea unit, să aibă aceleași reguli.

Inevitabil, legat de același subiect, e de spus că în jurul unei așa idei înălțătoare, roiește inevitabil și omenescul nostru. Mai exact, destui și-l vor atribui, căci dă bine cu așa floare la butonieră, iar totodată vor uza de el ca instrument de manipulare.