Mulți vorbesc despre sentimentele care îi încearcă pe munte.
Ieri o dată în plus mi am dat seama că nu pot fi ca ei. Mai exact, dacă mă încearcă ceva, aceasta este după ce ajung acasă. Acolo, pe teren, există doar un 'dromovorus' (după cum ar fi spus înaintașul Nestor Urechia), un fel de goană, de oarece teamă și doritoare să termini cât mai iute cu ea.
Ceea ce nu ar trebui să mă mire. Pentru că, până la urmă, până să descoperim una sau alta pe munte, există o acumulare de nevoi interioare, care se cer rezolvate pe coclauri. Iar modul de dregere a acelor necesități (asta presupunând că rezolvarea acelora e posibilă), e totuși în mâna unor compartimente interioare inconștiente.
Care nu ne dau socoteală, iar de cele mai multe ori, la o adică, nici nu se lasă mirosite.
Firește, când trăiești între oameni și ai nevoie de considerația lor (iar totodată educația îți spune că așa trebuie procedat), e mai la îndemână inventarea de povești. Cum că ai simțit cutare ori cutare lucru (înălțător, of course) acolo.
Alt lucru care nu se spune sunt sentimentele unui tip ceva mai vârstnic care umblă prin munte.
Nu intru la amănunte care sunt acele destăinuiri, dar punctez că e o treabă interzisă. Mai exact ai voie să te manifești doar în tonul celorlalți: optimist, căutat-poetic șamd.
Atitudinea generală poate fi de înțeles însă în același timp va prinde nepregătiți viitorii vârstnici, la vremea lor.
Cred că aș fi suportat cândva, ca prietenii mei în vârstă să îmi spună ce îi încearcă, la anii lor, legat de coclaurii pe unde au valsat cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu