Ședința de psihanaliză (ce poate fi mai eficient, în a-ți goni cititorii, decît așa titlu!?)

Nimeresc pe blogul unei tinere femei ce bate de zor abruptul Bucegilor. Și mă ia un sentiment ce înțeleg că e propriu multor (tuturor?) vîrstnici...
Și anume măricică gheară, a invidiei pe ceea ce face dumneaei (mai mult ca mine!). Iar vorbele fiind sărace, aici.

Pentru că nenorocirile nu vin singure, apare și sentimentul că respectiva și cei ca ea intră în ceea ce poate fi numit fieful tău - am în vedere o anumită zonă de teren -, fără să trimită vreun semnal de reverență față de 'seniorul' locului.
(ehei, cîte nu s-a rezolva/îndulci, dacă aceia ne-ar trimite o perie, că ce nemaipomeniți am fost și chiar mai sîntem)

Ca de obicei, cînd subsemnatul lansează așa idei, nu sînt bărcuță pe valuri, ușor de dat peste cap/rușinat, ci vîrf de aisberg. Ori, altfel zis, doar trag după ele pe altele...
(ce e drept, unele nu chiar modeste, iar asta de bine ce credeai a rezolva ceva, pe linia modestiei/împăcării cu viața)

Din ce am observat, puțini confrați, foarte mergători pe munte la o anumită vîrstă (sau la o anumită etate, căci uneori îi apucă mai tîrziu) se țin de așa sport.
Se lasă după un timp. Se apucă de altele, a la acel construitor de improvizat refugiu sub buza Coștilei, care apoi s-a dus hăt exact la Sulina.
.
Asta, întrucît probabil abruptismul (este formulă strict personală, nu țin a o instituționaliza!) nu le-a rezolvat cele ale sufletului, care îl îndemnaseră inițial a hălădui pe coclauri. Așa că își caută alte surse de izbăvire, dacă nu cumva mi-i zisa prea mare.
Mai intervine după o vreme și diminuarea energiei juvenile, odată cu venirea senectuții, ori chiar a unei maturități ceva mai coapte.

Pe întregul subiect, nu știu dacă să rîd, că am rămas singurel (și deci cine mai e ca mine?) în materie de bătut locurile în chestiune, ori să plîng, precum un Matusalem ce nu găsește în jur un cogener, să povestească împreună despre îndepărtatele lui juneți...

Iar de aici intervine eternul principiu, al paharului pe jumătate plin: la care zonă să privești?
La faptul că te deplasezi ruginit (a dracului e pielea oratorică pe mine!), ori că o mai faci, iar totodată te dau gata locurile atinse?

Hm... O idee trage pe alta... Mai exact cele de azi cred că sosesc - dincolo de furtuna lecturii blogului acelei tinere - și din lectura aprofundată ce trag Memoriilor lui C. Argetoianu.
Teoretic, stau cam mult (după gustul public) pe acele volume, dar sînt multe - nu că îmi pare rău! - și totodată captivante. Iar implicit mă tulbură și, finalmente, marchează.
(la o adică, un grec recomanda lectura a puține cărți, însă de calitate / potrivite firii tale)
O fac inclusiv trezind inferiorități, că ce neica nimeni ești față de mintea, îndrăzneala și hărnicia aceluia, dar la o adică nu poți trezi vreun dram de optimizare în tine, decît pe cale disperării, de vreun necaz ori altul întîlnit în viață.

PS
De la Freud citire (ori barim doar pusă de mine în contul lui)...
Mă simt tare bine, cînd îmi dau voie, la vreun moment, să îmi fie milă de mine.

Ceva îmi spune că, peste vreo 50 ani, vreun alt montaniard rătăcit va băga în seamă nebuniile de pe aici și va glosa despre ele. Sper să nu o facă elogios, ci doar cu neuronii intrați în horă...