O floare, pe marmură

Pe cînd mă pregătesc să duc o floare (de-a noastră) la mormîntul unui amic montaniard, realizez cît de complexe mi se află sentimentele față de el. Ca și cum asta nu ar fi de ajuns, intervine și abcisa timpului, mai exact faptul că acele sentimente sînt schimbătoare.
Firește, puteți spune aici că mă aflu eu într-o ureche, căci oamenii cu scaun la cap nu umblă pe așa hulite valuri interioare. Ceea ce, admit primul, e foarte frumos din partea lor. Iar eu îndrăznind doar să le solicit a vorbi despre așa simțiri, pe subiectul plecării cuiva dintre noi.

Rog a nu mi se răspunde pe tipicul ferparelor, eventual printr-o pictoramă.

De țestoasă.

(scris la 28 august 2021)

Sezonul montan 2021 mi se află pe sfîrșite. Asta, căci sînt legat de vremea caldă. Bașca de vreo sastiseală, de un Ce-i mult strică.
La chestiune, mi se poate da exemplul vreunora care vor roboti în continuare pe înălțimi, le vor iubi pe orice vreme și pînă la anul de 1 mai... Nu pot decît să-i aplaud. Iar în același timp să nu mă rușinez că am funcționat pe principiul țestoasei. Puțin și perseverent.

Mai exact merg și azi, după niscaiva decenii, cu multă încîntare. De fapt, mersul pe acolo e cu de toate, inclusiv temeri cît carul, dar amintirile rezultate se află adevărat combustibil al bunei dispoziții, al încîntării, în viața de zi cu zi...

Dragostea te faci să adori toate

Dragostea te faci să adori toate, ale persoanei/tărășeniei cu pricina.
De pildă, pe un brîu oarecare, vegetația dintr-o grotulice de vreo 15 cm înălțime, lîngă o prispă...

Legat de acea cutie (i-am uitat titulatura militară) adapostind un caiet de impresii acel tip l-am reintilnit într-o peliculă despre întîiul film românesc, cel din 1912. Între actori, Marius Vizante.
Pare, deci, sa fie un model ceva mai vechi. Însă ce pare sa fi păstrat în condiții excelente interiorul.
Spun asta observînd că materialele din interior, pe acel briu, se păstrează foarte bine.

Pledoarie pro domo

Teoretic, mai jos e o pledoarie pro domo, mai exact reproșez altora că nu au însușiri ce-mi picară mie din cer, la naștere...
Dar. Și pornind de marea gamă de complexe ce mi-au insuflat niște tineri parcurgători în sus și-n jos, ai Peretelui Văii Albe...
E neașteptat/deprimant să observi cum dispare la un moment dat generația jună, în cețurile vîrstei a treia.
Privesc de pildă spre cățărătorii generației mele, tratați și ei cu oarece invidie, că ce bine se mișcau pe vreun Horn I din Creasta Picăturii, sau pe un traseu Hermann Buhl.

Nema să mai lege azi două vorbe, dacă se poate și mai destupate decît ceea ce vehiculau în vreo intelectuală seară la refugiul Coștila ori în anexa Căminului Alpin din Bușteni.
În context, am trăit multe decenii cu o părere bună, întru obraz și intelect, legată de Emil C. Or, la o postfață însoțind o carte a lui Dan V., m-am scărpinat un pic în cap a dezamăgire, dînsul scriind mai dezlînat decît subsemnatul, în postările lui proaste (ori, pe vreme, la bere).Îmi fac mea culpa a mă da deștept aici, dar parcă rămîne de-un punct de vedere viabil (și invitație la meditațiuni), mai sus.

Și mai bestie aflîndu-mă, mai că aș propune concurs, „Care dintre tipii găvărind pricepuți azi pe un grup coștilean o va mai face peste 30 ani?”.

Sărind prin apropiere, priveam ieri un nene la vreo 60 toamne, care sugea proletar dintr-o țigară și privea la un tînăr ce-și aranja trotineta electrică.
M-am întrebat scurt cam cum se aflase situația, la timpurile cînd acel vîrstnic fusese ... tînăr.
Pe la un 1990 (hai, 1985) ar ieși socoteala.
Și cum executa vreun gest, o atitudine (plus în ce domeniu) care să ducă n invidie senectă vreun reprezentant al generației anterioare.

Cruci pe înălțimi

Ceva imi spune că dacă aș planta pe așa vîrfuri vreun monument care îmi place mie, domnii puitori de cruci s-ar supăra... Iar în spatele reticenței nu ar sta ideea de majoritate-minoritate, ci de „Cine ești tu, bă, să îți tragi monument acolo?!”.

În rest, e interesantă înclinația patriotismului, respectiv a religiei dominante din vreun spațiu să afișeze cît mai mult, dacă se poate și pe înălțimi, simboluri de-ale dumnealor.
Dacă ar lipsi, s-ar simți probabil singuri, sub un cer pe care și l-ar simți (sufletește zicînd) nu neapărat azuriu...

Foto: Viorel Ungureanu („Vf.ul COLȚII ȚAPULUI - Bucegii de Vest”)

Munte. Viață.

Pe cînd dau de o poză a unui amic din vechime, pîrdalnica minte pornește (de capul ei) paralelă...
Mai exact, cum mi-ar sta scrisele despre acel cunoscut, în comparație cu acelea închinate de Petru Suciu, într-o carte de anii trecuți, despre colegii lui de secție alpină studențească.

Dincolo de ideea că nu aș putea scrie numai de bine - ba și umflat oratoricește - despre un apropiat (infinit mai fascinant fiindu-mi să alcătuiesc bucăți VII despre acela), ceva îmi spune că, în linii mari, stilul ni-i acela pe care l-am exersat/împămîntenit față de primii oameni din viața noastră.
Față de părinți.

Ticălos aflîndu-mă prin așa idei, unii genitori au avut nevoie de perii (eventual și nemaipomenite) pentru a nu se manifesta ca fiare față de copiii lor.
Eventual, au condiționat domolul lor de asemenea perii adresate adulților din jur, și din care aveau de cîștigat.
.
În răstimp, alți născători - teoretic picați la școala educației odraslelor - nu au luat gîtul plodului, care se manifesta precum subsemnatul aici, pe Facebook...
.
PS
Sandu Pizanti (cel din poze, m. 1989, se pare la un rapel ratat în săritoarea mare a Văii Mălinului) era un tip nu ciudat, ci mai mult decit atit.
Ceea ce nu mă miră, în cazul unui evreu născut în 1941, cit și într-un mediu [proletar] care nu putea permite mituirile operate de coreligionarii înstăriți.

Fotografie Bucegi, 1930

Un album interesant, între altele, al revistei Historia.

Legat de virful din ultimul plan, sa fie Picătura din Caraiman, ori Santinela Văii Cerbului (Bucegi)?

Toponimie, Bucegi. Creasta Viilor Senzații.

Cineva:

"Bună!
Dacă merge cineva zilele următoare pe Creasta Frumoasă (Creasta Viilor Senzații), dați și la mine un semn, pretty please. Am lăsat din greșeală un obiecțel () și m-aș bucura să îl recuperez .."

Nae Dimitriu a vrut la un moment dat să înlocuiască toponimicul de Creasta Viilor Senzații (lansat de Mihai Haret) cu acela de Creasta Frumoasă.

Încercarea a avut succes doar în parte. Iar, totodată, situația îmi pare sa prezinte niște particularități, care se vor inevitabil scoase în discuție, cu prilejul postării citate mai sus, de pe grupul 'Coștilari' .
Din principiu, cred ca Nae Dimitriu și-a dorit individualizată sub denumirea dată de el cel puțin segmentul (aflată între văile Seacă și Țapului, în Coștila) dintre Brîul cu Jnepeni și locul unde acea creastă sfîrșeste, sub fruntea Colțului Mălinului.
Foarte posibil, nu avea nimic împotrivă ca întreaga coamă, pînă în Valea Cerbului, sa poarte acel nume. Atîta doar ca, pe fondul apetentei umane pentru denumirea mai bombastică a lui Haret, nu a apucat (prins cu altele) sa persevereze în popularizarea toponimicului său. Ba chiar, as putea spune, l-a scos singur din competiția cu "Creasta Viilor Senzatii" prin faptul ca l-a legat de un traseu pe care l-a stabilit imediat sub Colțul Mălinului, și anume "Muchia de Sus din Creasta Frumoasă".
Prin urmare, o porțiune a acelei coame Seacă-Țapului poartă un nume, iar o alta, altul.

În acest context, stabilirea unei denumiri unice nu a mai rămas în atenție, cu atit mai mult nu a fost inevitabil extinsă, cu încetul, la întreaga coamă - chit ca ambele forme au posedat indiscutabil frumusețea persuasivă, pentru a se impune.

Alpinism, alpinist.

Pe cînd răsfoiesc grupul Coștilari, meditez ca titulatura de alpinist a lăsat loc, în deceniile scurse de la debutul meu pe munte, celei de cățărător.
Trăgind lucrurile, ca orice egocentric, spre persoana mea, știu ca inițial nu m-am socotit alpinist, datorita dificultății reduse a văilor de abrupt pe care le parcurgeam.
Asa ca mi-a crescut inima cind un inaintaș m-a asigurat că practic, totuși, alpinismul. Dînsul vedea prin așa îndeletnicire mersul de plăcere în afara potecilor marcate.

Fie și pentru ca mi-am dat seama ca lucrurile se află în mișcare, nu mi-am mai bătut capul cu acea problemă. Dar azi, conștient de faptul ca s-au schimbat inevitabil lucrurile, ma întreb ce execut eu pe munte.
Alpinism e demodat a spune. La cătarătură nu am ajuns. Nu m-aș vedea nici în ceea ce distinși confrați indică drept carpatism.

Cred ca i-aș spune, după rigori pentru care sufletul nu îmi da socoteală, drept 'mers în afara potecilor (montane)'. Iar asta caracterizează inclusiv umbletu-mi prin regiuni de cîmpie, a la Lunca Văcărești.

Protecția naturii

Am intervenit azi, în ton cu neamul-prost care-mi animă existența, pe fila unui (altminteri simpatic) montaniard.
Dînsul vorbea acolo și despre imperativul păstrării neschimbate a naturii. În context, am socotit subiectul tratat acolo ca fiind complex. Inclusiv (dar nu am spus-o acolo) pentru că așa imperativ intervine - în pruncie și apoi - cam fără acceptul/voia (altminteri nu că ar fi rău, că o face) în conduita celui care ajunge să îi fie înflăcărat paznic.
Mai exact, părinții și mediul - cu ajutorul eternelor nuia și morcov - sădesc porniri precum aceea în sufletul viitorului tînăr.
.
Drept dovadă că întregul demers, bazat pe nuiaua și morcovul de altădată, este în bună parte inconștient, asemenea ecologiști pot produce cu greu o motivație a prezervării naturii, inclusiv pentru nu au cunoscut în mediul lor și cogeneri în stare a nu lua pe nemestecate lucrurile.
|Ferească Sfîntul a dori aici să ajungă a ne năpădi gunoaiele și altele, doar voi a duce mai domol pianul pe scări.
.
Asta, pentru că sexagenarul care mă aflu se descoperă de la o vreme a nu mai pune la inimă existența gunoaielor, inclusiv cînd dă de ele pe dragele-i fire de obîrșie ale Secii din Caraiman (Bucegi).
Nu spun că e frumos, nici nu-s antrenat de acasă cu cine știe ce gîndaci prin unghere, pur și simplu nu mai simt a cădea cerul dintr-atît.

.

Pe felie, este cunoscut în general punctul de vedere al senecților, destul de jemanfișist pe subiecte ce fac gloria tinerilor, însă - mai mult sau mai puțin fățiș - se face haz de epuizarea lor existențială, care nu mai e în stare să lupte pentru idealuri înalte.

Or, eu nu cred că lucrurile stau chiar așa. Pur și simplu există două unghiuri de vedere, ambele justificate (mintenaș mă pot face avocatul junilor!). partea proastă este că funcționarea noastră binară nu acceptă dilemele, respectiv că pot exista puncte de vedere diferite, cu toatele la fel de îndreptățite.

„Furcile”

Un confrate semnalizează aniversarea unei importante premiere alpine din Carpați, zăbovesc cu mintea asupra denumirii [traseul] „Furcile”.

Nu-s umblat pe verticala peretelui Gălbenelelor, însă nu prea mi s-a părut - în zona traseului realizat în 1935 de echipa N. Baticu - să existe vreo furcă. În cel mai bun caz, există impresia uneia cu două brațe, cu unghi apropiat al lor.
Iar ruta afectînd inevitabil doar un braț.
De aici bănuiala că acceptarea denumirii de Furcile (altminteri mai puțin uzitată în anii 30) a ținut de factori subiectivi. De genul alăturării sonore - plăcute inconștientului - 'rci', dar și al vreunei doze de masochism, ori măcar de defulare a închistării impuse de traiul social.

Ideea de furci - alta decît cea privind scula agricolă - reprezintă și umilire, pentru cel obligat să plece capul în fața lor, dar și pedeapsă, fiind echivalentul spînzurătorii.

E o simplă opinie. 

Foto: Sorin Tulea, 1937.

Curiozitate

Oare acum cîte mii de ani vîrful Țancului Uriașului (din partea estică a Caraimanului, Bucegi) o fi fost la aceea înălțime cu terenul din jur?

Foto: Escamonde Pitești

Un număr de ani, de la prima ascensiune pe Colțul Mălinului...

(postare Facebook, la 20 noiembrie 2021)

Cineva semnalizează (altminteri preluînd un material al lui Andrei Badea), pe grupul Fb Coștilari, împlinirea unui numări de an de la prima ascensiune pe Colțul Mălinului din Coștila (Bucegi), 1933.
Mi-am recunoscut acolo oarecare fascinație (nu chiar nouă) pentru acea tură, admițînd în paralel că dificultatea ei este neînsemnată, pentru ceea ce reușesc azi compatrioții mei.
După un timp, sondîndu-mă a clasament, am simțit că întreprinderea montană autohtonă care îmi umblă cel mai tare la inimă este aceea a lui Nicolae Bogdan (1910), întîmplător prin apropierea Colțului Mălinului.
Sentimentele, pe chestiune, îmi sînt total subiective, mai exact în ton cu o glandă ori alta, de prin inconștient.
Cu lăsatul pe aripile fanteziei, iar apoi hălăduind prin diferite zone ale sufletului, altminteri atent la cele știute de prin istoria montană.
A contat mult și întinsul-la-vorbă al lui N. Bogdan (probabil aflat în acel moment, al redactării articolului, în vreo prelungită vacanță), în descrierea pe care o face nu doar turei, dar și locurilor învecinate.
În așa demers, imaginativ, firește a contat să momentul se află suficient de îndepărtat în timp, pentru a te lăsa în reverie... Aceea a lui „Au trecut prin aceleași locuri / au fost oameni în carne și oase într-un Prezent”., dar în același timp nu mai sînt.
E ca și cum ai relaționa cu o fantomă, una amabilă iar în același timp admițînd să te porți cu ea precum cu o păpușă...
https://docs.google.com/.../13gMRiYd7pmfQhYyKyK.../edit...

PS
Cred că nu aș putea să spun de două ori același lucru, de pildă despre acea tură a lui N,. Bogdan. O fi avantaj, sau dezavantaj așa caracteristică a minții?
Spun dezavantaj pentru că ea nu poate aparține decît un paria. Unui ins aflat la antipodul porniri de a urma drumul indicat, caracteristică a insului disciplinat...

MUNTE. Și alte alea.

(scris la 30 noiembrie 2021)

Meditam că se sfîrșește anul și nu am glosat despre centenarul Țițeica. Mai exact de cînd acei frați au pornit, în pantofi de stradă inițial, a cerceta multele - iar apoi abruptul Bucegilor - care le-a marcat copilăria.
Vorba din urmă, că le-a marcat copilăria, e tare seacă, pe lîngă sufleteștile ce le-a vînturat în acei doi înaintași. Copii aflîndu-se, zidul din preajmă le-a fost impunător și dificil, dar și tare familiar.
Cînd au pornit a-l umbla/cerceta, deja va fi existat în Radu și Șerban simțămîntul că e al lor (nu neapărat într-un mod egoist, de proprietate).

La lenea-mi cea grozavă, nu știu de voi porni (curînd) așa material.
Dar aș face într-un inevitabil mod nou. Nu-mi place să-mi reproduc idei vechi (chit că, în destule locuri ale unei asemenea expuneri, vor fi inevitabile). Dar aș căuta un unghi nou.

CU PERMISIUNEA DUMNEAVOASTRĂ, pomenesc pe aici două vorbe și despre marea-mi obsesie a ultimilor ani, făcătura lui Dinu Mititeanu numită Cultul Cuxi Șerban.
Asta, pentru că am purecat azi prin volumul ce se vrea piatră de temelie (în afara tenacității numitului).

Te doare capul.
Minciună cu roaba, cu basculanta.

În context, mă păscuse gînd a pomeni așa lucru și pe fila Fb a Clubului Alpin Român. Unde Mititeanu se află lider spiritual al unei secții. Una, recunosc, mare și harnică - dar la o adică e treaba lor că și-au ales drept ciment la fundație exact acela pe care-l demolez eu.
Totodată, fila cu pricina s-a deschis clujeanului, cînd avut-a chef (2019 și 2020) să mă tragă, mitocănește, de urechi..

Dincolo de asta, îmi vine n minte zisa lui H.-R. Patapievici, despre Mortul din debara.
În cazul CAR, e acest caz Cuxi Șerban.|

Nu m-aș jena prea tare, că mă uit spre subiecte foarte vechi, iar totodată mă dau de Paznic, al corectitudinii.
În primul caz, nu aș ignora faptul că pînă și prezentul de azi, inevitabil cu nasul pe sus, va sta cîndva cu un chit de praf pe el. Și nu-l va pomeni decît vreun alt rătăcit.
În al doilea caz, și dincolo de imensu-mi dor de a fi băgat în seamă, cineva trebuie să se ocupe și de grajdul lui Augias, cînd bălegarul de acolo dă pe afară...

Pe ultima felie, și sărind de la una la alta, iar apoi revenind la una, că întreb cît respect are cineva pentru propriul copil (Cuxi), cînd inventează atîtea despre el.
Situația îmi aduce aminte, cu ceva exagerare firește, de stilul unei anumite etnii, din vechime, care își foloseau copilul în chip de ghioagă.

Toponimie. Brîul Mare al Coștilei.

Se întîmplă să nu-mi fi bătut capul cu problema de mai jos, dar nimeresc cu ochii pe imaginea alăturată...
Și îmi pare, acolo, că nivelul a ceea ce este numit Brîul Mare al Coștilei, pe versantul răsăritean al muntelui, e mai aproape - ca altitudine, respectiv etaj geologic - de ceea ce e numit Brîul de Mijloc, pe versantul nordic. Și mai departe de ceea ce îi continuă numele (de Brîul Mare), pe acel flanc de miazănoapte al Coștilei...

Situația e un pic surprinzătoare, dar de înțeles.
Primii oameni care au parcurs locurile, iar apoi au atribuit acea denumire, aveau nevoie de o cale de deplasare, și mai puțin de vreuna care să respecte etajele geologice etc.
În această optică vor fi văzut și denumirea de Brîu[l Mare], mai exact de o cingătoare pe unde se poate merge.

O continuare pe Brîul de mijloc le-ar fi oferit probleme măricele, iar să urce pînă la Brîul de Sus (o idee mai comod) nu se punea problema, avînd în vedere urcușul inutil.
Așa că au ales coborîrea pe brîul (nenumit, pe atunci) ce se zărea mai jos, și care întîmplător nu punea probleme excesive, pînă într-o vale a Priponului ce îi conducea în aceea a Cerbului.
Și pentru că ruta trebuia să poarte un nume, nu s-au încurcat cu mai multe, ci i-au zis Brîul Mare.
.
PS
Particularizarea aceluia, drept Mare, indică a fi fost parcurse de om - la 1900 - și alte brîuri. Unul ar fi al Caprelor, din partea inferioară a Dosului (versantul nordic) Coștilei.
Și el pare să fi ieșit din tipare, în sensul că privea inclusiv fața pe unde se ocolea o porțiune mai dificilă a Văii Seci a Coștilei, în drum spre obîrșia acesteia.
Bătut va fi fost la începutul veacului trecut și Brîul de sus (poate nu chiar sub această denumire) de azi, pe unde Butmăloi proiecta în primii ani secolului 20 s-o ducă pe Bucura Dumbravă.

De viață

Pe cînd un prieten Fb nu știe ce este cu pagina peste care a dat, îmi amintesc de-un moment neplăcut...
Să fie 12-13 ani de atunci. Coboram de la refugiul Coștila, dimineața. Adunasem vreo cincizeci de primăveri și, privind la noile clădiri - însorite - din jur, m-a cuprins groaznic sentiment. Unul ce aduna nimicnicie cu invidie.
”Ai ajuns în pragul bătrîneții, și nu ai izbutit să clădești nimic... Uită-te la oamenii care-au izbutit să ridice vilele din jur... Ești un gunoi, pă lîngă ei!”!”
Așa grăia o voce din mine, barim.

Sentimentul mi s-a acutizat pe cînd treceam, în drum spre gara Bușteni, pe lîngă vila și jeep-ul unui prieten din tinerețe (pe care firea-mi cea proastă - și deloc a lui, cea de asemenea proastă - o făcuseră zob, cîndva).
În hurducăturile trenului, gheara cea nașpa lăsatu-m-a ulterior, dar scena nu mi-a ieșit din minte (pitită, firește), pînă azi.

Fila de care amicul Dan Mazilu nu știe ce și cum, e a lui. A amicului cel procopsit materialicește, de acum 12-30 ani. Și care avut-a ghinionul să-i sosească oarece succes, la vîrsta mijlocie. Ca urmare, abordat-a cu mijloacele acelei reușite treimea următoare de viață. Și nu i-a ieșit. Pot detalia ce și cum, nu i-a ieșit, însă - deși nu mă veți crede - nu mă va încînta a suci cuțitul, prin rana (lui) de acolo...

Imagine din tura anterioară momentului pomenit mai sus:

Pe același subiect

18 decembrie 2021

Mă azvîrl intr-o polemică.
Oare se pot naște si altfel, subiectele vii, decît într-o polemică?

Totodată, avînd în vedere natura acelei încontrări, meditez în paralel: ce poate fi mai viu, pe lumea asta, decit opinia cuiva despre tărîmul celalalt, si-n care ajuns-a si el, in prematur rastimp?

3 aprilie 2022:

Priveam acum cîteva luni scrisele / blogul unei tinere femei.
Erau scrise relativ recente, iar ea zîmbea totodată atît de frumos, în imagini (stau și mă întreb dacă va mai zîmbi cineva atît de frumos, precum Silvia Murgescu...)...
.
Oarecum în zonă, mi s-a părut umblătoare la lingurică niște rînduri ale răposatului Zsolt Torok. Asta, pentru că medita asupra morții un ins care avea să treacă și el fruntariul către Acolo.
.
Inevitabil, și nu neapărat ca să mă dau deștept aici, meditez că se poate întîmpla și condeiului de față (mai exact posesorului său) să-l tocmească prematur pre Caron, iar viii să spună apoi: „Și ce dezinvolt le spunea, printr-un colț de net ori altul... Inclusiv despre viață și altele!”.

Mă încîntă grozav amintirea unor locuri din Piatra Craiului

Mă încîntă grozav amintirea unor locuri din Piatră.
Un fel de sferă nemaipomenită isi face loc in suflet, dar nu se vrea si pace trecuta in cuvinte (asa cum izbutește Codrin) ...

De altele pitite in suflet sint capabil a vorbi, dar de incintarea unor locuri montane, ba...
La chestiune, fascinația de locuri ale Pietrei Craiului mi-i mai mare decit cea privind drumurile in Bucegi. Poate pentru ca in prima ajung mai greu, poate pentru ca o avea ceva in plus.

Bucegii mi-s o dragoste mai matură, ca de mariaj îndelungat. Care fu altminteri și prima, plus izbucnind la granița dintre adolescență si prima tinerețe.

O fotografie a Casei TCR Omul

Îmi vine a nota la imaginea alăturată, următoarele:


"Inevitabil, văzînd inscripția de pe cabană, ma intreb cit de repede a dispărut ea, peste un an si jumătate, cind Mihai Haret a fost indepartat din funcția de președinte al Turing Clubului României..."

Cam totdeauna, acest gen de completare este socotit răutăcios. Si, implicit, ca tulbură bunăstarea categoriei umane majoritare. Aceea care dă link spre un material roz despre M. Haret de pe Carpați. org, dar nu vreunul original, ci preluat.

Parcă la niște comentarii aduse unui articol Andrei Cornea, se vorbește de neputința acestuia si a altora ca el de a se bucura. Trăsătură înlocuită, spun aceleași voci, cu criticismul.
Poate asa este, cum se spune mai sus. Adică o neputință de bucurie.  Sau mai degrabă de lipsa unei glande. Aceea a putintei de iluzionare.

Pe felie, ma uitam azi la expresia "loc plin de legende". Am fost tentat acolo sa intreb cam care sint legendele acelea, dar mi-am dat seama ca as comite o răutate.
.
Asta, pentru ca ultimul lucru dorit de fanii acelei noțiuni ("loc încărcat de legende") este - si presupunînd ca exista realmente vreunele - sa le turui vreo două.

Mi s-a întîmplat

Mi s-a întîmplat să revăd de curînd niște imagini montane ceva mai vechi. Ele sînt luate din așa-numita Strungă a Marelui V, ce desparte vîrful Picătura de creasta ce-l unește de zona somitală a muntelui Caraiman (Bucegi).
Mă uitam cît de pașnic arată locurile din preajmă strungii, mai exact în părțile orientate spre nord, respectiv sud - pendinte de ceea ce sînt numite Albișoara Strungii, respectiv Vîlcelul Marelui V. Mai exact, imaginile nu izbutesc să redea caracterul general al celor două fire, acela că scapă de-a dreptul nebunește spre adîncuri.

Cu atît mai puțin primele două cadre nu imortalizează tulburarea ce produc subsemnatului.

Barim fotografia pendinte de Vîlcelul Marelui V este de-a dreptul paradisiacă, spre niște pălălăi verzi, mai să te crezi în pădurea Munticelului, în preajma unei așa-numite oage (vale prin pădure, cu multă umezeală).

Auzisem la înțelepți că 'Finis coronat opus'

Auzisem la înțelepți că 'Finis coronat opus'. Că tipul de sfîrșit al unui om își lasă amprenta asupra modului cum îi este văzută ulterior viața lui.
Revăzînd cartea groasă de amintiri (e vorba de blogul cu notații montane ale Silviei M.), genul ei de 'finis' mi-a marcat însă percepțiile despre autor mai mult decît la oricine.

http://www.silvique.ro/20070806-bucegi-valea-alba-brana.../
(de aici am extras și imaginile care însoțesc această postare)

Mi-a fost imposibil ca - la prima imagine cu flancul răsăritean al Caraimanului - să nu iau în calcul că începătoarea din 2008 va sfîrși peste 14 ani la pieptul înzăpezit al acestuia...

Ori la altă poză, de această dată cu versantul Albișoarelor...

... să nu gîndesc la penultima ei tură, în care găsim mici filmulețe cu gîndurile, dar și vorbirea aparte dintr-un drum care., din nefericire, a pregătit pe cel din urmă...

Nu-i exclus a supraviețui imaginile luate în tura fatală, și chit că nu știu dacă familia Silviei va accepta să devină publice.

Mi se sperie gîndul, cum vor arăta ferparele despre subsemnatul

Mi se sperie gîndul, cum vor arăta ferparele despre subsemnatul, mai ales în urma unei 'plecări' pe munte...

Firește, vom rămîne firi și firi inclusiv în luntrea lui Caron, însă parcă mi-ar fi mai potrivită o prezentare în ton cu ce am fost, nu cu un iluzoriu ins nemaipomenit.

Zic astea lecturînd un necrolog oarecare. Și venind din partea unei tinere femei ce-mi păruse destupată.
Dar de aici ajung iar în aria unui delicat subiect devoalat într-o postare anterioară, acela al regresiei...
E vina mea că îmi doresc apropiați mai valoroși, decît pot ei fi...

PS
Oare cum mi-aș încropi eu însumi, un necrolog? Îh, ce de-a 'rezistențe', în așa proiect! Și măcar de-ar fi acolo vorba doar de reticențe spre subiectul extincției (la o adică, pe ultima nu am apucat să o cunosc, în vreme ce am servit experiențele de viață ce-au născut refulate, ne-voitoare acum a pune acel subiect pe hîrtie)
O să spuneți aici că ce nașpa subiect am putut să tratez aici, dar la o adică mare deosebire între așa acțiune și un suiș alpin - dificil și în zonă necunoscută - nu prea este... Iar totodată, din același puț al modestiei zicînd, doar sondez realitatea. Fie și prin unghere ale ei de făcut păr măciucă.

"Dacă după primele accidente Silvia [Murgescu] s-ar fi oprit ..."

Pe undeva:
"Dacă după primele accidente Silvia s-ar fi oprit ..."


Simplist vorbind, există o ață, care te trage.
Si nu prea i te poți opune.
În același timp, cînd ii e scris omului, cade întîmplator (prin urbe) un ghiveci de un chil de la etajul 7, exact pe unde trecem noi.

**

Îmi pun uneori problema, cum arată / se simte disconfortul lui a nu face, în cazul Silviei și al montaniarzilor, o tură pe coclauri.
E greu suportabil, a nu da curs chemării.
De fapt, nici nu simți acel nașpa, întrucît ai și purces la satisfacerea lui, prin vreun perete/abrupt oarecare.
Poate la vremea stagiului militar am avut a face cu asemenea pornire înfrînată, dar barim atunci se aflau la mijloc interdicții mult mai puternice decît voința personală.

„Scrisoare către mine”

Adi Mocanu așterne prin tastatura computerului asemenea interesante rînduri.
Și care aduc, întrucîtva, cu o Scrisoare trimisă cindva de d. Gabriel Liiceanu fiului său.

Inevitabil, mi se pornește gînd cum ar arata o misivă, de așa fel, pe care subsemnatul și-ar emite-o sieși (pînă acum, nu mi-a dat prin cap).

Simt ca ar exista o diferență, foarte posibil una mare.
Al lui Ordean, avind parte de alt tip de experiențe prin copilăria timpurie, merge pe un drum de ins solitar, cit și zguduit un pic la cap.
Pornind de la aceste două considerente, lui ii e dificil (dacă nu imposibil) a se produce cu scrisori publice, fie și unele teoretic adresate sieși.
Nu are exercițiul de fost copil, care se adresează profesorilor din areopagul scolii, pentru a obține aprecieri - exprimate în note și mingiieri pe creștet.

În afara de asta, poate și de la zdruncineala amintita în amonte, cînd spune a vorbi sieși, chiar încearcă sa o facă. Mai exact sine-ului fizic, căruia un d. Freud a ținut sa ii transforme intîia litera în majusculă.

La ideea prietenului Adi, eu-s tentat a vorbi acelui eu... Or, acum descopăr (și purcezînd intiia oara acum, la asa ceva) , ca se afla în drum niște așa-zise rezistente / nechef uri destul de mari.

Habar n-am de ce. Însă le simt ferma opreliște. Una barim pe moment.
Acasă, parcă aș încerca de acel tip de adresare. Noi, propriei persoane (și nu pe criteriile conștient-sociale).

Cei care cotrobăie prin tomberoanele blocurilor

Cei care cotrobăie prin tomberoanele blocului / zonei în care locuiesc sint de două feluri.
Un pic mai numerosi sint țiganii (ei apar în cursul zilei). Si cărora li se adaugă un ne-gitan.
Ultimul are un comportament care ma face aproape să-l stimez. Îsi are program de activitate mai să-ți potrivești ceasul după el.
La 6, 30 dimineața și-a terminat deja rondul, carînd niște sacoșe de rafie pline cu cutii goale de bere (și presate în graba, pentru vreun depozit ce achiziționează atari ambalaje).

Un sexagenar oarecum spălat (raportat la concurenta). Îl ghicești ca e din categoria celor care nu pot sta locului. Ba si harnic, căci avind în vedere orarul nu m-ar mira sa aibă și un job la care trebuie sa ajungă.
În dimineața asta găbjise și niște suporți de rufe încă funcționali și se îndrepta spre stația de metrou din preajmă.

Uneori îl complimentez, verbal și direct, ca e cel mai harnic om din lume.