Psihanaliză de uliță

...(ultima fiind a Paltinului, din Bușteni)

Tot felul de oameni vorbesc elogios despre repere, modele (umane).

Eu cred că acolo se află totuși falsuri, mai exact unele menite să coaguleze social. Este o instituție pe care oamenii de treabă se grăbesc a slăvi prin Cetate (le asigură laude, că ce inși la locul lor sînt, iar nu o dată demni de promovat), asta deși niciunul nu ajunge să-și ia realmente un asemenea reper.

Asta, pentru că nu e loc de două săbii într-o teacă: și reperul clamat pentru urechile lumii, și unul care să prindă bine la inima proprie.

Admit însă aici că viața poate fi mai tare decît codurile morale (inclusiv al meu), mai exact ca acel fals să fie mai mai mult decît util, pentru funcționarea societății, în vreme ce un adevăr să aducă pericol de explozie a lucurilor....

Din motive de accidente biografice personale, subsemnatul vede altfel lucurile.

Mai exact, mi s-a întîmplat și întîmplă să am nevoie de modele. Pot doar bănui cum am rezolvat problema în copilărie și adolescență, cert este că spre 30 ani mi-am avut și eu un reper, mai exact unul formativ. Simțeam că respectivul (este vorba de N. Baticu) mă ajută în formarea mea ca om.

Apoi, o vreme mi-au lipsit reperele umane, preferînd să navighez - tot cu scop formativ - printre idei. Aplaudam vreo zisă a cuiva, încercam să o urmez, dar la simpatie aparte pentru acel autor nu am ajuns.

Cînd am pășit în ultima treime de viață, și sub acțiunea temerilor proprii acestei vîrste, am lăsat baltă reperele formative, în favoarea unora reducînd angoasele.

Mai exact, căutam inconștient tați, în preajma cărora să am liniște, în raport cu tumultul lumii.

Acei tați nu erau fizici (probabil pentru că știam că mici Dumnezei, doar pentru persoana mea, nu există), dar gîndul mi se cuibărea destins, la ideea că vreun ins interior îmi oferă – strict în mintea proprie - așa protecție.

(sînt amănunte decelate ceva mai tîrziu, inclusiv cînd încropesc acest material, căci o idee trage pe alta)

Cred că un așa om a fost Radu Țițeica (1905-1987).

L-am cunoscut în jurul vîrstei dînsului de 80 ani, reținînd că era un om total neagresiv. La acea vreme, l-am apreciat ca ins la locul lui, iar totodată pentru că mă precedase, în epoci istorice în care mi-ar fi plăcut să pot evada (o și făceam, prin intermediul imaginației) foarte-foarte dragi.

(locuri dragi, nu pentru că erau neapărat roze și paradisiace, ci pentru că satisfăceau un 'ce' din interior - care voia inclusiv trăirea de frici -, unele care nu se descărcau în traiul curent)

L-am avut ca reper (de data asta strict istoric) multă vreme, asta întrucît nu era ca mulți alții din acel cîmp (...montan), agresivi și mincinoși.

La un 2019 însă, lecturîndu-i mai atent memoriile montane, i-am descoperit acreli și atacuri cam gratuite (știu că nu se cade să vorbesc tocmai eu de asta...). În virtutea regulii de trei simplă, asta m-a făcut a-l privi brusc cu disconfort. Vedeam în el (mai exact inconștientul meu, dar nu numai) un pericol, gata la o adică a se comporta astfel și față de mine.

.

Cum acel criticism al lui Radu Țițeica privea îndeobște pe Mihai Haret (președintele marii asociații de turism din care făcea parte), am simțit acolo că pe primul îl afectau niște sentimente nedescărcate (în copilărie), față de propriul tată.

Asta nu am mai constatat-o cu neplăcere, căci la o adică și eu e posibil să fi procedat/procedez asemănător...

.

Schimbarea viziunii mele în ce-l privește pe R.Ț. l-a clintit totuși prea puțin de pe soclul ce-i acordasem, ca bucegist, dar și om. Ba chiar, după vreo patru ani, l-am simțit revenind pe postura de mic zeu, ce-i acordasem altădată. Dar care nu mai era încîntarea față de vreun bunic de treabă, ci sentimentul de sprijin pe care mi-l conferea, printre furtunile senectuții (mele).

În ultimii doi ani, m-a încercat și o altă reperizare, oarecum tot de protecție... Cu idealizare a respectivului (adică închipuind că acela poate oferi tot ce are nevoie sufletul personal), urmată de inerenta descoperire că acela are și altă treabă, decît să fie cum vreau eu, respectiv ce doresc să facă. Dar asta nu mi-a redus din simpatia deosebită ce-i port, căci probabil nevoia de reazim e prea mare, în raport cu acele divergențe.

Se înțelege că insul în cauză habar nu are de asemenea meditațiuni, cum la o adică nu am a ști cui trezesc eu însumi, așa porniri...

Revenind la Radu Țițeica, aveam idee că a stat la Bușteni pe strada Paltinului, dar vreo 30 ani nu am dat pe acolo, deși slavă Domnului am trecut de multe ori prin localitate. Prin 2011 am urcat în plimbare, cu un amic, pe acea stradă, dar neavînd în minte numărul exact, am bănuit că acea casă a fost dărîmată. Abia anul acesta, sosind la o lansare de carte, am avut răgazul unei noi cercetări, și am dat de clădirea cu pricina. Din stradă nu am putut-o vedea ca-n palmă, dar observîndu-i amănunte, am butut bate dezinvolt cîmpii, cum că de acolo plecau, pe munte, respectiv că de acolo Nestor Urechia le-a arătat fraților Radu și Șerban, amănunte din abruptul Caraimanului și Coștilei...

Firește, la acest stadiu al expunerii îmi mărturisesc dureroase reproșuri dintr-o anumită familie, cum că vreun R.Ț. e tatăl/ruda lor, și că cum îndrăznesc eu să mă bag, ou de cuc, în acel culcuș, exlusiv al lor.