O dată cu avansul volumului III din memroriile-mi montane, revăd vechi hîrțoage.
De pildă cea de aici, copiată de mine cîndva după o foaie a lui nea Baticu...
Să fie din maniscrisul „Măști care cad”?
La vederea lui, scurt mă iau unele obiecții... De pildă, că să vezi ce se va înghesui tineretul viitorului, în biblioteci, să urmărească Istoria alpinismului românesc. Ba și că apoi va sta primul să acuze înaintașii, de caraghioslîc complice.
Baticu nu-mi pare, de asemenea, să pună la îndoială informațiile ce-i fuseseră oferite de inerentul terț.
Îmi place și formularea, menită să sperie prin aerul oficial, „a fost reținut și numele...”
După asta, urgent sînt atent și la mine, dacă nu exagerez pe undeva, în ceea ce consider criticismu-mi...
Cu riscul de a părea că umblu după perii, cred că aici e mica diferență, între mine și alții. Nu se uită pe unde vor fi greșit și ei, în vreun gest ori afirmație. Ultima chestie te supune unui sentiment prost, a la virusul vaccinului, dar îți oferă ulterior o treaptă superioară de imunitate, de pildă în polemici (firește că și aici e de stat, a vedea pe unde greșești).
Oamenii normali se feresc totodată, ca de dracul, să dea înapoi. Sondîndu-mă, textul lui nea Nae mă indispune prin așa trăsătură. Mai exact mă și văd făcîndu-i vreo observație, iar dumnealui nedînd îndărăt, iar totodată burzuluindu-se. Era destul de tiran, la acest capitol...
Aici, se poate discuta cum naiba, din toată floarea înaintașilor interbelici ce avut-am la dispoziție, taman de dînsul m-am lipit... Păi, vreun perfect dintre aceia nu am întîlnit / nu a lăsat o cale de apropiere, și care, în cazul NB, s-a făcut prin cartea „Amintirile unui alpinist”, și prin faptul că părea un ins activ, întîlnit de amicii mei, iar implicit abordabișl mie.
Dînsul a fost un purice viu.
Acel nedat înapoi îmi pare să fie o trăsătură umană generală (cu excepția păturii supuse, care - frăgezită anterior - nu emite nici o părere).
Că vreunii au făcut exces de zel, în căutarea unui mod de a se evidenția, iar pot accepta: oportuniști au fost și etern vor fi.
Momentul mi-a trimis totodată mintea la un inflamat articol pro-legionar (de la finele anului 1940) al președintelui anterior, Emilian Iliescu - mobilizat pe front la vremea procesului verbal de care vorbește N. Baticu. Prin urmare, îmi pare să fi existat și un filon de vehemență naționalistă, în acea asociație „Hai la drum”...
Dar tot aș trata lucrurile mai puțin inflamat.
Firește, la acest stadiu, e de zis că eu nu am în spate anii de pușcărie ai semnatarului filei reproduse mai sus. Și în general firea care l-a făcut să adere la nici 20 ani, la ideile Ligii apărării național-creștine.
Admit totodată că și alții se pot crispa, la destule dintre rîndurile mele - pe net ori cu dorință de a fi publicate cîndva (și urmînd a fi cercetate de un iluzoriu public tînăr, viitor)...
PS
Mihai Ogrinji dădea tîrcoale acelui manuscris „Măști care cad”, cu gînd moderat de a-l tipări. Cred totuși că e prea deocheat (îndrăznesc să cred că și obositor), pentru a fi preluat integral.
Este ca un aliment incisiv, ce implicit se cere diluat, extrase fiind bucăți din el (căci informația este în sine valoroasă), iar totodată în prezența precizărilor unui editor.
Mă întreb subit aici cam cînd a fost alcătuit acel material... Pare să fie după apariția „Amintirilor...”.
**
Aș minți să ascund că mă animă, în așa scrise personale, inclusiv speranța că viitorimea le va da importanță. Este o pornire descurajată social, cînd nu îi respecți canoanele (eventualitate în care te mîngîie pe creștet, inclusiv cu pastile cum că venitorele te va aprecia).
Cred că-i trăsătură perfect umană. Recte, că nu te-ai mai așeza la masă, fără aceste iluzii inconștiente că ți se va recunoaște valoarea, iar totodată vei fi nemuritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu