Despre cei doi Beldie, tatăl și fiul - neașteptat preambul.

Motto:

„Aș face orice, ca să nu fac nimic...”

N-am apucat să demarez cu rîndurile ce voiam să scriu, despre înaintașul montaniard Alexandru Beldie (1912-2003), că m-am și împotmolit... Mai exact m-am apucat de următoarele, fie și pe aproape de ograda inițială.

Privind persoanele implicate major în subiectul meu, descopăr vreo patru tabere. Există subiectul uman principal. Alexandru Beldie, apoi tatăl său, mai exact comportamentul acestuia, și de la care se trag multe gesturi, tendințe, valori ale fiului. Care nu sînt identice cu ale părintelui, dar indiscutabil influențate din plin.

Alte personaje de care nu pot face abstracție, sînt cele care oferă material, respectiv modelează informațiile despre cei amintiți mai sus. Aici există iar două entități/tabere (unele ființînd strict în mintea mea), una a subsemnatului, iar o a doua a altor oameni care au relatat (și ei) despre clanul Beldie.

Dumnealor gîndesc la fel, dar totodată diferit de subsemnatul - altminteri cu toții noi fiind interesați să relatăm (și) despre viața lui Beldie jr.

Fac aici precizarea că din celălalt grup doar unul, Nicolae Leonăchescu pe nume - face referiri (foarte ample chiar!) și la tatăl Constantin Beldie. Asta, pentru că nu au avut motiv să o facă...

Deosebirea dintre cele două tabere - de epigoni - se face în virtutea unui mod de abordare a lucrurilor/realității, relevat cîndva de... Constantin Beldie: (firește că fără să aibă idee cum îl vor trata biografii mai mult ori mai puțin amatori, peste aproape un veac...).:

„Blestemată școala noastră cu profesorii ei!
Fuga de școală, de dascăli și de învățământul ei, era comună mai tuturor celor mușcați la tinerețe de șarpele scrisului. Fenomenul s-ar explica fie prin acel orgoliu nativ și cabotin [...] pe care îl conferă tinerilor accesul timpuriu și vecinătatea Muzelor prea îngăduitoare; fie unei infirmități, mai mult ori mai puțin real organice, care îndepărtează pe cei aleși de disciplina, conformismul, rigorile, promiscuitățile și umilințele școlarității; liceul, îndeosebi, profesorii și elevii persiflând sau abia tolerând pe cei care manifestă cumva înclinări alăturea sau razna de programă [...]
Cine răsfoiește Îndreptarul bibliografic (UFCR, 1938), află că mai toți luceferii, de prima sau a doua mărime, ai literaturii noastre n-au insistat să dobândească vreo diplomă universitară sau liceală: Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu și Ion Slavici, N. Filimon și N.T. Orășanu, Caragiale și Alex. Davilla, Coșbuc și Vlahuță, D. Anghel și Ion Minulescu, Iuliu Săvescu și Ștefan Petică, Șt. O. Iosif și Emil Gârleanu, Macedonski și Arghezi, Dobrogeanu-Gherea și Ilarie Chendi, M. Sadoveanu și Panait Istrati, N. Davidescu și M. Săulescu, Emanoil Bucuța și atâția alții, fără a mai pomeni de gazetari, toți certați cu școala și cultura oficială și de aceea, poate, deveniți apt pentru ziaristică, care cere înainte de toate ușurință și mobilitate...”

(dacă nu s-a înțeles deja de mai sus, precizez că Beldie sr. a făcut parte din categoria neșcoliților, cu precizarea că a rămas repetent de două ori la disciplina Limba română, pentru a deveni finalmente profesor exact pe acel ogor!)

Nu reproduc cele de mai sus pentru a ridica persoana subsemnatului neșcolit, nici pentru a disprețui pe cei școliți conștiincios, ci doar pentru puncta că epigonii celor doi Beldie se află școliți, respectiv mai puțin școli (căci e unul singur) /educat/disciplinat/rigorist.

Prima tabără conține mai multe nume, listă deschisă de harnicul Nicolae Leonăchescu și cuprinzînd mai mulți titrați -  mai exact în silvicultură ori botanică. 

Detectez drept însușiri ale respectivilor nu doar diploma de învățămînt superior, ci și o capacitate superioară de efort, de sinteză, în raport cu al lor colegilor de epigonat întru Beldie tatăl și fiul.

Mai constat la dumnealor o însușire foarte probabil comună celor ce populează respectivul cîmp, și anume o exagerare a meritelor celor trăitori în înaltul lor cuib - care lipsește unui Const. Beldie ori subsemnatului (probabil mulțumiți de sine).

Între multele exemple:

„Domnii EurIng, dr. ing. Mihai M, Mihăiță, președintele AGIR, și dr. ing. Ioan A. Ganea, directorul Editurii AGIR, au receptat cu generozitate oferta noastră de a publica această monografie, iar talentații redactori Dan M. Bogdan, Marina J, Graur și Ion N. Marin ne-au ajutat la definitivarea coordonatelor editoriale specifice cu exigența care-i onorează”

Atitudinea de mai sus se datorează, cred eu, pe de o parte unei frustrări decurgînd din conformismul excesiv (cel al inșilor educați, barim pînă prin anul 2000, cînd ne-am occidentalizat în mare măsură), atent la reguli, și mai puțin la nevoile proprii. În același timp, crez că există în același mediu o teamă de ceilalți (dar de care nu te poți îndepărta), temperată prin complimentele (inevitabil și ele rigide) ce lansezi în direcția lor.

Mai este de spus că zona cu pricina, deși trecută prin școli și rigori, păstrează multă primitivitate, îndeosebi prin forma subiectivității. De data aceasta nu mai este amabiltatea față de vreun editor, ci față de grupul nostru personal, alcătuit pe criterii umane - fie ele și decurgînd din faptul că ne tragem din același loc geografic, accentuată prin faptul că un asemenea om ne-a devenit familiar in urma unei relații de durată, cum este cazul lui N. Leonăchescu, privitor la Alex. Beldie.

„În [...] 1944, Alex. Beldie este mobilizat și trimis pe front la Odessa, ca sublocotenent de -artilerie. Se remarcă prin inițiativă și curaj - în plină retragere, sub presiunea unui atac sovietic, sesizează posibilitatea de a folosi un tun părăsit de servanți și distruge un tanc inamic. La Dalnik, în timpul grelelor lupte cu sovieticii, dirijează prin telefon, din postul înaintat de observație, un baraj de artilerie și izbutește să oprească atacul tancurilor inamice”.

Este de spus că autorul folosește asemenea tip de informație pentru a se afla pe gustul auditoriului său, de un tipic ce-i este familiar inclusiv de cînd va fi pășit probabil în liceu.

Care tip de informație, în contrapartidă amabilităților către ai noștri, e compensat de agresivitate la adresa inamicilor noștri. Care de pildă fac prizoniere trupele române din fața lor, acestea din urmă fiind convinse inițial (după declarația regală din 23 august 1944) că vor fi tratate ca aliate.

O cheie de apropiere, cu efluviile de subiectivitate aferente, este și apartenența la nația română. În acest caz, N. Leonăchescu doar preia entuziasmat afirmațiile (vizibil subiective) ale altuia: „Românii [prizonieri la Oranki] au fost cei dintîii care au închegat o orchestră de viori, chitare, contrabase [...] Singurul cor, pe toată Rusia, a rămas pînă la urmă corul românesc. În fața lui, toate națiile și-au plecat capetele”.

Pe așa drum, partizanatele politice au fost pe măsură (de pildă asupra alegerilor din 1946), unele adaptate firește epocii postdecembriste, căci mai mult ca sigur N.L. a servit conștiincios și pe cele care le-au precedat, lăsînd destule indicii în acest sens.

Partizanatul afectează și inconsecvența, una altminteri pasabilă sufletului omenesc (ori chiar cerută de acesta!), care pe de o parte enumeră încîntat  micile descurcări ale lui Beldie jr. în lagăr, pe de alta se plînge de „regimul dur impus de ceasovoi, foamea și corvezile zilnice”. Asta, deși tot el admite că localnicii o duceau și mai rău.

Dincolo de toate acestea.

Munca depusă de Nicolae Leonăchescu pentru a readuce în atenție pe cei doi Beldie este una demnă de toată lauda.
Iar de aici risc să pic eu în laude deșănțate; laude la pătrat.

Totodată, oameni ca dînsul s-a nimerit alături de hucklebbery finn ca subsemnatul, în acea acțiune, ultimul fiind util prin priceperea în domeniul alpin, ce l-a captivat pe Beldie jr, iar astfel  putînd îndrepta unele afirmații eronate (cum ar fi de pildă cele privind crucea lui Rafail).

E interesant dacă  Ordean are în comun cu Beldie jr. interesul pentru munte, iar alți admiratori au activat împreună cu înaintașul nostru în științele naturii, Leonăchescu este de formație inginer, deci oarecum departe de ambii Beldie. Dînsul a depus însă eforturi de aplaudat pentru a-i înțelege pe cei doi, pentru a studia arhivele aferente - efort în urma căreia a rezultat, îmi permit să cred, un material mai multe decît interesant.

Constantin Beldie (1887-1953)

Editura Humanitas, 2014

Alexandru Beldie (1912-2003)

Beldie jr. și Nicolae Leonăchescu, 1984

2011.

Nicolae Leonăchescu (1934-2019)

PS

În mediul unde a viețuit N. L. îmi pare să fie mai mult decît vizibil principiul oalei de noapte, cea pomenită (via Nae Gheorghidiu) de Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste...

După ce tragi tu perii altuia, pe cînd ești mic, sosești la stadiul în care primești (viu sau ba) și  așa ceva:

„În acest studiu sunt prezentate câteva aspecte ale vieții și operei distinsului om de cultură, creator, cercetător și istoric al științei și tehnicii românești: prof. univ. emerit dr. ing. Nicolae P. Leonăchescu DHC al Universității din Craiova. Cercetător asiduu al arhivelor românești și străine, Nicolae P. Leonăchescu, a fost omul care a știut ca nimeni altul să-și organizeze memoria, în acest sens stă drept mărturie și ultima sa carte „Sumare dintr-o viață“ – o carte atipică devenită model de organizare a memoriei.

 Pe de altă parte, probabil acel tip de public are nevoie ca de apă de extraordinar: „model de organizare a memoriei” - pentru cine, nu se spune, lăsînd impresia că pentru toți). Altfel indivizii acelui grup nu s-ar apropia / nu ar sta uniți. Extraordinarul captează, dar și face uitat cele care ne despart, între care umana agresivitate.

t

Psiho

În dimineața asta, mergând spre gară iar apoi munte, nu știu ce îmi vine să caut pe Google despre Nae Moldovan. 

Este interesant cum stau captivat de un așa numit dușman de altădată. De aici zboară gândul urgent la faptul că șablonul dintâi în așa relaționări îl voi fi avut cu proprii mei părinți.

E un 'ce' aparte, care conține destulă intimidare, dar și sentiment ca aceia vor reacționa dur, cât și că sunt un pic străini cu tine.

Aici, se poate pretinde că am avut eu o relație mai proastă, o familie nițel mai toxică.

Cred totuși că oameni (eu am o definiție ceva mai puțin entuziasmată asupra acestui termen...) rămân și alții, din familii zice pe ok. Mă uit de pildă la un Viorel Nicolaescu, a cărui familie o idealizez.

Lumea se va uita strâmb la această ultima afirmație, dar ea e o banală felie de realitate. E o idee care se naște fără să te întrebe, iar până la urmă dacă pică cuiva prost asta, e treaba lui, nu a mea.

În parlament apropo de oceanul de neștiute umane din jur, privesc în dimineața asta rochia unei femei care avea un fel de slipici aplicat în dreptul sexului.

Acolo, mie mesajul îmi este din plin "Ia uite ce păsărică / atrăgătoare / gustoasă am!". Între oameni normali nu se meditează la așa ceva, pur și simplu este inflamat un bărbat, într o oarece măsură, și atât.

Din preajmă, în trenul de dimineață, câțiva inși discută de munte. Se iscă în mine iritare, decurgând din dorul de a domina lumea.

Ce chestie! Mediul spune că ești al dracului,  chiar scrântit/nebun când faci asemenea afirmație, deși acolo e o banală (re)cunoaștere a realității.

Iar la Delphi fiind scris "Cunoaște-te pe tine".

Hm.

Viața socială e plină de pastile care nu vor să le urmezi în spirit litera, ci doar să le aplauzi, iar aceasta constituind un liant al acelei mase de oameni.

Acea adeziune vagă. 

De fapt, urmatul/făcutul acelor vorbe este superficial, dar cât se poate de serioasă este declarația de adeziune la ceea ce pot fi numite valorile Mega-grupului. La faptul că vrei , ori că ești obligat să faci parte din el. În lipsa celei de adeziuni, ai putea fi expulzat de acolo, iar oamenii evită așa ceva.

PS

Îmi privesc totodată invidiile și inferioritățile care mi se nasc, lecturând un interviu cu un cetățean cățărător Mardare.

Fire de nisip

Nu știu ce îmi vine să vorbesc despre realizările înaintașului Alexandru Beldie din anii 1933-34.

Acolo, remarcând eu însumi neînsemnătatea, în ochii privitorului de azi, a acelor eforturi (care au reprezentat și ele cîndva hiperstăpînitoarea realitate), îmi fuge mintea la dictonul "Trebuie să fii clădit sau dărâmat imperii, pentru a avea parte de o filă în marile enciclopedii"...

Teoretic, nea Sandu nu a făcut mare lucru cu cercetările dumnealui (în Bucegi) din anii pomeniți... Însă firul său de nisip ajută să stea deasupra altor fire de nisip și alcătuiesc plaja...

Iar de aici poate pleca discuție, despre amarul acceptului că finalmente (ce să mai spun de prezent!) nu însemnăm nimic, în ochii semenilor...

Oare Doamne Doamne de ce ne o fi făcut să alergăm cu limba scoasă după considerația semenilor? 

Ori după sentimentul că, în crugul istoriei, existența noastră va reprezenta cât de cât ceva, în ochii acelorași semeni? 

.

... Oare eu m am uitat foarte mult la ce au realizat alți semeni? La ce au dorit dumnealor să le fie luat în seamă?

.

PS

Este că se simte că scriu la bere? 

În paralel oare oamenii de ce nu scriu la  fără bere, ceea ce scriu la bere?

.

PS2

Am uitat ce consuma cu precădere nea Sandu Beldie...

Parcă vin. 

Pe felie în dificil an '80 se trecuse primordial pe tărie.

Cum acum ne am mutat pe bere, deduc de aici că sunt vremuri mai plăcute, de trăit.

Nu am avut curaj să pomenesc toate acestea pe Facebook, ci doar pe acest umil blog...

Alcool

 De bine ce tocmai desfac de lângă mine o a doua sticlă de bere, meditez că atât alcoolul cât și mersul pe munte îți permite să trăiești din plin.

Iar de aici poate porni discuții ce e aia mers din plin. 

Respectiv ce afacere este un trăit din plin după care îți vine nota de plată.

Invidia pe succesele altora

MUNTE. Uman.
Istorie.

Șed cu un cartof fierbinte în anticamera inconștientului (din a cărui magmă a binevoit să iasă) și nu găsesc forma suportabilă pentru a-l scoate în lume...
Mai exact că tem că ar șoca/speria publicul, iar în paralel că m-aș face eu de oprobiu...
Ia să văd, cum pot întoarce lucrurile.

Cum le pot lua cu binișorul...

Un vechi text, cîndva:

„[X] arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, aşa este [X]: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, [...] rar accepta un coechipier»

Pentru nevoile acestei posătri, accept drept corecte aceste afirmații .
În baza lor, și chit că va fi fost ultimul gînd al acelui autor, m-aș fi dus la împricinat și l-aș fi întrebat, de la obraz: 

„Cum ai ajuns, dom'ne, așa? Ce te-a făcut să devii individualist, ranchiunos etc.?!”

Este drept că respectivul, fiind om, ar fi negat acuzele, cu atît mai puțin nu s-ar fi confesat (ar fi fost nevoie și de o canapea psihanalist) de unde i se atrag hulitele însușiri...

.

Nițeluș eliberat la suflet, purced la cele de mai jos...

Am răsfoit oarecum întîmplător o broșură „Salvamont 50”, pe care autorul ei a avut amabilitatea să-mi cadorisească, acum cîțiva ani. I-am răsfoit paginile (aș minți zicînd că anterior am zăbovit mai mult decît superficial pe ele), privirea oprindu-mi-se pe imaginile unor montaniarzi, puitori de umăr la instituția Salvamontului.

Sentimentul care m-a lovit scurt a fost acela al disconfortului, în apele cui am mirosit repede invidia. Pe cum erau și ce erau.

Iar de aici la sentiment de inferioritate, al meu, nu a fost deloc mult.

Cum nu e ușor de dus așa ceva, l-am compensat cu furie pe aceia. Eventual căutat bube în capul lor, sau măcar satisfacție că nu le va fi mers bine în vreun domeniu/viață (căci toți murim, nu?).

Mi-a fost tare neplăcut, în primă fază, să accept situația. Auzi, cumplit de invidios pe statura acelora, dar și incapabil de a vorbi cuiva, despre așa problemă personală.

Cum nu am dat ideea la coș (de fapt, era greu să mai refuleze o dată, odată scos capul, fie și nițel, la aer...), ulterior magma lor s-a mai domolit. Asta, apărînd și idei colaterale.

**

... Unde am mai auzit eu vorba „invidios pe succesele altora”?

Parcă la Ion Dobrescu, pe cînd vorbea cîndva (nu mai contează circumstanțele) despre N. Baticu.

Deci nu aș fi singurul, în acea sinistră situație (de ins invidios etc.)...

**

Pînă una-alta, am meditat dacă acuzele în cauză chiar se potrivesc lui nea Nae -  stadiu la care incandescența cartofului s-a reactivat.

Foarte posibil da. Asta, fie și în ultima treime a vieții (anterior, referindu-mă aici la anii de libertate, ca tot omul va fi avut sentimentul juvenil că toată lumea este a persoanei noastre).

Pe felie, m-am întrebat cît îi semăn.

E de discutat cît, cert este că, revăzînd în acea broșură numele unui Petre Bogoiu (altminteri nu e singurul în acea postură, din mintea mea), am constat că îl am în continuare drept nomina odiosa. Omul nu a omorît pe nimeni, dar așa stă dumnealui între neuronii mei.

Vezi capitolul din „Sus la munte...”, unde e pomenită o acțiune a lui în sprijinul lui E. Cristea.

Iar de aici, realizez că am, acționat precum în cazul tatălui meu, care s-a vădit cîndva iritat de un nume interbelic, ce i-ar fi suflat un post ceva mai înalt, într-o ierarhie oarecare.

Raționalul din mine găsește drept discutabilă pretenția, ce rămîne însă la mare trecere, prin zona de capul ei, din interiorul subsemnatului. Adică ceva din mine poate spune că nu e în regulă cu acea chiteală, pe un om ce va fi fost alcătuit din multe, bune și rele (are și o mutră destul de cuminte...), însă cele recepționate cîndva în inconștient stau bine-mersi acolo, cu ecourile (mari) de rigoare.

De aici, rămîne de văzut dacă nea Nae ținea pica... Foarte posibil da, ca prim exemplu fiindu-mi chiteala de pe la un 1970, pe vreun Nae Dimitriu (ulterior acelor manuscrise, intervenind recunoașterea adusă de cele două cărți ale sale), d. Baticu a lăsat-o mai moale.

**

Teoretic, expunerea mea pare dezlînată, dar este singurul mod în care s-a putut face nițică ordine, în ograda sufletului, pe subiectul invidiei pe tipii indicați anterior.

Iar de aici îmi zboară iar mintea la piese muzicale precum „Waiting the worms” (Pink Floyd) și „Canticlu a cucuveaualiei” (Phoenix), aparent fără cap și coadă, dar care la urmă conferă - barim unei minți/suflet ca al meu - o destindere aparte, pe care nu o întîlnesc la surate clasice...
.

O idee atrage pe alta...
În procesul recunoașterii blamabilelor însușiri de mai sus, am dat peste niște afirmații (pe fila-i Fb) ale răposatului Zsolt Torok.
Și pe care răutatea din mine le-a simțit comentabile. Iar, foarte probabil, le va și face...

Repet, răutatea, dorul de a murseca neapărat ceva...

Dincolo de asta, cîrcotășeala (de care binevoia să-mi reamintească azi confratele Cornel Roman) e un banal atentat la comoditatea majorității.

Care, pentru a se simți bine sub cerul ăsta (ori măcar suportabil), uzează nu o dată de afirmații/pretenții subiective. Adică exagerate ori de-a dreptul mincinoase.

Cam la acestea atentează îndeobște cîrcotașii.

** 
Oare de ce acționează cîrcotașii, ca mai sus?

Ce îi mînă în luptă?

Viitoare reîntîlniri

Pe când aștern niște rînduri de istorie alpină, mă întreb subit cum va fi momentul, cînd ne vom  întâlni pe lumea cealaltă, eu și un înaintaș montaniard oarecare.

Cum nu doar ideile, ci și curiozitățile se trag una pe alta, oare atunci care din noi înșine vom fi? Cel să zicem de la 30 ani, ori de la 50 ani (în ambele ipostaze, cu aripile îngerești în spate, firește)?

La așa vorbe, oamenii buni la suflet vor mormăi ceva, despre anul morții. .
La mijloc fiind doar o îndrăzneală ceva mai mare, în a gândi. În a călca prin teritorii interzise...

Hazul face să își pună asemenea probleme un ateu...

Comentariu despre Emilian Cristea (1915-1982):

Postare pe undeva, despre Emilian Cristea (1015-1982):

„Emilian Cristea
Este e un nume bine cunoscut de către vânătorii de munte. S-a născut la 7 februarie 1915 la Ploiești. Se numără printre pionierii alpinismului românesc. În 1951 a devenit antrenorul echipei armatei de alpinism în cadrul clubului A.S.A. Brașov.
Emilian Cristea a efectuat numeroase premiere alpine, atât în Bucegi, cât și în alți masivi muntoși. In 1953, după 5 zile petrecute în peretele de stâncă, împreună cu Aurel Irimia, au finalizat traseul Fisura Albastră (grad de dificultate 6A).
Emilian Cristea a parcurs creste pe timp de iarnă: Creasta Făgărașului în 1947 şi 1952, Creasta Munților Rodnei în 1953. În premieră de iarnă a parcurs cu Aurel Irimia şi Ladislau Karacsonyi Creasta Carpaților Meridionali de la Herculane la Sinaia între 20 februarie şi 26 martie 1955. In 1955, a primit titlul de "Maestru al Sportului", iar în 1969 de "Maestru Emerit al Sportului". Emilian Cristea a fost mentorul multor generații de alpiniști miliari vânători de munte.
Cel care nu a avut niciun accident ca alpinist a murit în 12 noiembrie 1982 lovit de un camion la Oești, în apropiere de Curtea de Argeș, pe când cobora cu bicicleta de la Bâlea. Urna cu cenușa sa a fost depusă în Bivuacul 2 din traseul Fisura Albastră.”

Tot acolo, un comentariu:

"Din câte știu ,nu a fost lovit de nici un camion ,oboseala sau altceva,a făcut comoție și a căzut cu bicicleta !"

La chestiune se formulează mai totdeauna că EC a fost lovit de un camion, dar nu se spune și cui a aparținut vina coliziunii...

Umblam azi printr-o pădure din preajma Bucureștiului...

Umblam azi printr-o pădure din preajma Bucureștiului....

Confrații întru munte mă pot întreba de ce nu bat niscaiva cărări alpine, ci îmi pierd vremea cu ale șesului...
Păi, pe de o parte există putirințe fizice diminuate, dar și plictiseală. Umblat-am cu limba scoasă pe munte niște decenii (asta nu înseamnă că nu voi mai merge, curînd...), așa că se instaurează și ceva plictiseală. Respectiv dorință de altceva. Iar un banal colț de cîmp poate reprezenta acest altceva, mai ales cînd sufletul e dispus a se încînta, de vreun fleac de-acolo.

Și-am dat acolo de un lan verde de iarbă care, fără să mă întrebe, m-a încîntat teribil.
În așa momente, am simțit nevoia, poate de pălmaș sentimental, să mulțumesc lui Dumnezeu pentru acel sentiment minunat. Dar o gheară mi s-a pus scurt în piept. Cum că să nu mulțumesc.
Iar asta, pentru că dacă mă apuc să cred că El există, pot avea surpriza neplăcută (nu chiar nouă, în viața-mi) ca în alte momente Dînsul să lipsească la apel. Ceriul să fie gol, în alte cuvinte (iar eu din nou singur, sub nemărginirea lui). Și, implicit, ca lucrurile să îmi pară iar de o cruntă, insuportabilă lipsă de sens, prin jur.

Ca urmare, am revenit la vechea-mi descurcare existențială, pe propriile picioare.
(lipsa de sens te indispune cîtă vreme crezi că există un Mai-mare, inevitabil debordînd de sens, pe lumea asta... Dacă accepți că ai parte de un balamuc planetar/galactic/etc., treaba devine suportabilă)
Îmi pare că ies mai cîștigat.

Altminteri, nu m-aș lua la șuturi pentru așa idei. Pur și simplu mă aflu nu tip care ia în serios ideea de Dumnezeu, de mai-mare nevăzut al ăstei lumi. Și carele se interesează (e vorba de mine, nu de El), cum e cu acel mare șef.
Multă lume crede din plin, în Dumnealui, dar este în același timp și al naibii de superficială, pre subiect. Ca să nu spun comodă.

Cam pe aproape de subiect, mă uitam la niște cogeneri, cu (mari) nostalgii pentru vremea cînd făcut-au stagiul militar. Și, inevitabil, mă întrebam cît de nasoală le-o fi viața azi, de ajung să nutrească nostalgii pentru acele cazone/tîmpite vremuri.
Răspunsul mi-a sosit iute (așa e cînd pui întrebări, lămuririle sosesc iute), dar a tras altă curiozitate după el, și anume cum s-a ajuns la starea de azi, a acelui tip.
Dar ar fi neelegant, să detaliez aici.

Sentimente, pe munte

Mulți vorbesc despre sentimentele care îi încearcă pe munte.

Ieri o dată în plus mi am dat seama că nu pot fi ca ei. Mai exact, dacă mă încearcă ceva, aceasta este după ce ajung acasă. Acolo, pe teren, există doar un 'dromovorus' (după cum ar fi spus înaintașul Nestor Urechia), un fel de goană, de oarece teamă și doritoare să termini cât mai iute cu ea.
Ceea ce nu ar trebui să mă mire. Pentru că, până la urmă, până să descoperim una sau alta pe munte, există o acumulare de nevoi interioare, care se cer rezolvate pe coclauri. Iar modul de dregere a acelor necesități (asta presupunând că rezolvarea acelora e posibilă), e totuși în mâna unor compartimente interioare inconștiente.
Care nu ne dau socoteală, iar de cele mai multe ori, la o adică, nici nu se lasă mirosite.

Firește, când trăiești între oameni și ai nevoie de considerația lor (iar totodată educația îți spune că așa trebuie procedat), e mai la îndemână inventarea de povești. Cum că ai simțit cutare ori cutare lucru (înălțător, of course) acolo.

Alt lucru care nu se spune sunt sentimentele unui tip ceva mai vârstnic care umblă prin munte.
Nu intru la amănunte care sunt acele destăinuiri, dar punctez că e o treabă interzisă. Mai exact ai voie să te manifești doar în tonul celorlalți: optimist, căutat-poetic șamd.
Atitudinea generală poate fi de înțeles însă în același timp va prinde nepregătiți viitorii vârstnici, la vremea lor.

Cred că aș fi suportat cândva, ca prietenii mei în vârstă să îmi spună ce îi încearcă, la anii lor, legat de coclaurii pe unde au valsat cândva.

Loc ce veci Mihai Haret

Găsesc pe un grup de vechi ilustrate și această carte poștală, a lui Mihai Haret (îi adaug o imagine de la Casa TCR Peștera):

Legat de M. Haret (fondator al Hanului drumeților, devenit ulterior Touring-Clubul României,  am reușit să îi regăsesc mormîntul, la cimitirul Bellu. Dădusem cîndva (1985-86) de el, dar apoi i-am uitat poziția exactă.

Este pe a doua sau a treia alee paralelă cu cea principală (de la intrare la capelă), a cimitirului Belu.

A doua jumătate a deceniului nouă fiind aceea în care făceam schimb de informații cu nea Baticu pe teme montane, mai exact ce mai descoperisem fiecare pe cont propriu...

Crucea Caraiman, la vremea constuirii ei

Tare interesantă acea rampă, ce trecea dinspre NV către soclu! Cred că se trecea cu multă grijă pe acolo, cu roaba, căci va fi fost strîmtă, iar hăul Văii Spălăturii la doi pași...
Or fi avut accidente de lucru pe acolo? Bănui că acei oameni simpli mai gustau ceva alcool (era și frig, deseori)...

Se fac o sută de ani de cînd au debutat lucrările, acolo...
Multă vreme s-a afirmat că ridicarea Crucii Caraiman a avut loc în 1926-28, însă cercetări mai recente prin gazetele timpului indică 1924, ca moment al debutului lucrărilor.

Comentariu al Danei Iancu:
„John o văzut un cuplu care s-a sinucis, prin anii 80. S-au aruncat de lângă cruce. Băiatul căzuse în abrupt, undeva greu de ajuns, dar fata o scoseseră prima. Era frumoasă. Cei care erau acolo au cules un buchet de flori și l-au pus lângă ea.”
Cred că asta s-a întîmplat în vara 1987, căci am auzit și eu versiunea. În Hornurile Văii Seci (parcă imediat deasupra Brîului lui Rafail) am găsit o sanda de doamnă, destul de elegantă. Am fost intrigați un pic, ce căuta acolo, abia ulterior auzind de accidentul unui cuplu, despre care se spunea că s-a sinucis, aruncîndu-se în hău din zona Crucii..
La vremea aceea nu-mi ieșea la socoteală și pace cum va fi ajuns corpul acolo, căci poziția este destul de excentrică, în mod normal linia de cădere din zona Crucii e alta.

Veche imagine de pe vîrful Omul (Bucegi)

Este o imagine foarte interesantă, înfățișând vârful Omul (Bucegi), înainte de primul război mondial.

În stânga blocului de pe vîrf este adăpostul de piatră al Societății carpatine ardelene (SKV). În dreapta, cel de lemn al Societății turistice Sinaia, care a fost construit în 1900 și a ars după 11 ani.
.
În privința atmosferei de atunci, există niște articole mai mult decât interesante, în anuarul Societății turiștilor din România, având ca autor îndeobște pe Nicolae Bogdan.

Zise aprilie 2024

Deseori, pe munte, mă obsedează (și o fredonez în minte) cîte o melodie.
Ieri a venit rîndul unei piese ce ascultasem întîmplător în ajun, și anume „Atît de fragedă”, a unui vechi grup, pe nume „Mondial”.
Poezia fiind a lui Eminescu.
.
Cum nu am avut coleg lîngă mine, cu carele să port conversație, am întors pe o parte și alta poezia.
I-am găsit, ca tot cîrcotașul, ceva hibe.
Pe urmă mi-am amintit că ea e fructul epocii romantice. Cînd, pe stil Rică Venturiano, promiteai iubitei marea cu sarea.
(ce urma ulterior, e altă poveste; cum interesant este că autorul poeziei cădea curînd cu picioarele pe pămînt, frecventînd vreo distinsă cu tarif).

Mi-a atras atenția că odată-i zice demoazelei „Pierdută veșnic pentru mine”, iar la final ”Cînd o să vii?”
Cît și alte finețuri, inclusiv psihologice..

În general am realizat că bucata cu pricina („Aît de fragedă” e o chestie foarte demodată.
A unui ins însă pe care însă lumea românească îl declară nec plus ultra.

Personal (și cu acreala de rigoare) mi-aș menține părerea, însă realizez totodată că, în nevoie de a zeifica pe cineva fiind, compatrioții mei înmulțesc producția eminesciană cu plus infinit / cu divin. În așa situație, și opus ideii înmulțitului cu zero, totul va fi plus infinit, cît și divin.
Demersului i se alătură și lume cu ceva scaun la cap, dar carele are de cîștigat o pîine (albă, cu icre negre pe ea), servind regulilor de coagulare sociale.
.
Ideea m-a traversat cît a fost tura ceva mai ușoară, în telecabină și pe Platou (al Bucegilor). Pe Valea Albă, în coborîre, am lăsat-o mai moale cu... poezia, căci trebuia să fiu atent cum pășesc și să nu-mi prind colțarii în parazăpezi.
.
PS
Termin postarea și hălădui fără scop pe net. Pe YouTube, un clip: „De-a pururi... Eminescu! ”
Cum d... să te pronunți asupra viitorului, ba și în forma „pururi”!
La o adică, inconștientul, în căutarea-i de iluzii, caută acolo să și-o eternizeze. Să nu-i fugă, acel balon salvator de oxigen, de lîngă nări... Lui, inconștientului, nu-i este suficient „este” (frumos, plăcut), ci dorește și ”va fi”. Cum ăsta e șubred, în viziunea sa, adaugă ideii amintitul „pururi”...

Zise, mai 2024

Din diverse motive (treceți vîrsta și lenea printre ele), prefer să folosesc la urcuș telecabina, iar apoi să cobor pe picioare. Asta e un pic jenant, într-o lume unde trebuie neapărat să fim campioni (ori măcar nemaipomeniți), dar nu am ce face. Mai exact trag mîța de coadă cum pot, urmănd căruța patimilor.
Cele alpine, în cazul acesta...

*

Despre mersul pe munte se scriu multe vorbe mari, întru motivații. Felicit acele inspirate, supuse și oportuniste (adică umane) condeie, dar la subsemnatul fu pur și simplu o ață, care a tras Acolo.
O ață mai tare decît eventualele frici, temeri, comodități.

Nu mai țin minte exact cum meditam acum cîteva decenii, dar MARI plăceri nu-mi mai sînt azi pe munte. Dar ascult astfel de un imbold lăuntric (carele se liniștește astfel, iar cu gura lui pe cap, cînd e nemulțumit, nu e deloc o treabă), care mă trimite inclusiv la griji, oboseli și frici.
Partea frumoasă este cînd termini ruta, cînd te uiți în lungul liniei d teren, spre garnitura care te va duce acasă.Dea colo încep marile plăceri.
Că ai scăpat întreg.
Că ce fain fuse pe coclauri/buza lumii aleilalte, dar și prin pădure, vagonul de tren (fără o zgîrietură) sau acasă, după ce-ți trece un pic febra musculară...
.
*

Mă uit uneori în urmă, complexat de firea și performanțele subsemnatului, și observ că mulți confrați la locul lor - cît și mult mai procopsiți întru palmares - au dispărut în liniște...
(sau barim așa pare din exterior).
Eventual o țin pe net doar în distribuiri ale postărilor altora.

„Acum 40 de ani...”

(postare mai veche, iar despre care eu am scris pe Facebook la 10 mai a.c.)

„ACUM 40 DE ANI
Prima mea Scoala nationala de alpinism, etapa de iarna Balea Lac. L-am avut profesor pe maestrul Paul Fozocos care avea o vorba inteleapta: Alpinist este ala care iese la pensie" asta insemnand ca orice ai face in viata cel mai important lucru este sa ai grija sa supravietuiesti. Si acum, dupa atatia ani, vorbesc cu nea' Paul o data pe saptamana, eu trecut de 65 ( alpinist la pensie ) si el trecut bine de 90. Ce viata frumoasa am avut, am respectat indicatiile profesorului meu, nu numai in alpinism, si de aceea am ajuns la pensie. Multa sanatate nea' Paul, te iubesc mai ales pentru aceasta povata a ta, care m-a calauzit in toata viata mea, nu numai in alpinism.”

Nu am reușit în viața asta să fiu precum Eugen Popescu, mai exact am rost reținut, rațional, în descrierea vreunui om la care am ținut.
Probabil nevoile sufletești mi-au fost mai mari decît ale lui (deci neavînd cum să fie mulțumite), iar totodată nu am fost un bun elev, la lecția în care s-a predat necesitatea textelor precum ale lui. Eugen...

Mda...
Nu e o treabă simplă, să-ți recunoști nevoile sufletești, eventual și frustrările ce decurg din neîmplinire aacestora (probabil c-or exista însă și belele mai mari, pe lumea asta).
Altminteri, îmi defulez și eu cum pot nevoile de a mă refugia sub un ”copac” uman.
(demers altminteri destul de minat, iar psihologii demn de acest nume pot mîna o pîine bună, din explorarea lui).

În așa context, îmi priveam sentimentele ce-am avut pentru înaintașul montaniard Radu Ț. (unele fluctuînd, de-a lungul vremii, iar totodată eu devenind conștient de natura lor abia cu timpul).
Cred că o fo' un mod de-a relua dezvoltarea-mi de altădată, căutînd condițiile ideale...

Nu mă luați la șuturi pentru așa vorbe (inclusiv cele ce vor urma), la o adică sînt un biet supus al chestiei numită Suflet personal, cel lăsat cadou de care va fi făurit lumea asta... 

Asta însemna puțină (sau deloc) agresivitate din partea aceluia. Iar nea Radu lăsîndu-mi impresia unui așa om (din ce motive a fost așa, discutăm altădată).
În așa atitudine, domnul paznic interior vine cu reproșul: ”Nu ți-e rușine, stimabile? Cum poți nutri asemenea gînduri, asemenea idei?! Plus că dacă acela ți-ar da degetul dorit, ai dori toată mîna, mai exact ca el să te întrețină, cum dorea copilul mic-mic de altădată!”...

Întrebați cine dracul a inventat psihologia?
Nu știu...

Cele de pînă acum fură un pic de introducere la un sentiment trăit ieri, cînd am luat-o hai-hui de la metrou Piața Romană și-am ieșit pe strada Virgiliu, din preajma intersecției Berzei-Știrbei Vodă.

M-am dus intenționat pe acea mică arteră, știind că acolo au locuit soții Ionescu.
Dintre ei, doamna Lala a avut amabilitatea să mă primească, prin 1986-87 și să îmi vorbească despre răposatul ei soț, Titi, alpinist român interbelic.

Tînăra doamnă Lala (de la Liliana?) Ionescu, pe Creasta Pietrei Craiului, circa 1938.
Nea Baticu pomenește în Amintiri de o tură pe Rîpa Zăpezii unde i-a apucat spre capăt ploaia. Și care a făcut varză coafura fetelor din grup.
Între ele s-a aflat și Lala. Căreia băieții din grup (amănunt povestit viu grai de nea Nae, mie) îi cîntau o piesă la vogă pe atunci, de care am reținut că se numea „Lili, Lala și cu Lulu”. În pregătirea acesteri postări am umblat un pic pe net și am găsit-o cu un pic alt titlu, și anume „Lili, Lulu, Lola, Lala”.

Poate refugiindu-mă un pic din (neplăcutul) prezent, am simțit nevoia s-o iau prin acel cocoon de liniște, unul fizic, întrucît strada nu e foarte circulată, iar totodată decurgînd din amintirile pomenite mai sus.
Între altele, m-am pus a realiza că pe trotuarul pe unde călcam eu (firește, cu alt asfalt), ori la baza clădirilor mai vechi de acolo va fi pășit și Titi cîndva, ba chiar de multe ori, în diverse anotimpuri, respectiv ore ale zilei.

Acel joc imaginativ s-a trădat foarte repede (minții mele cea păcătoasă) drept tot dorință infantilă, a copilului doritor să paraziteze un adult...

Mda.
Sună al dracului de urît ce spun, însă e haios că nici nu inamic nu mă va trage de urechi.
Asta pentru că așa cartofi fierbinți sînt insuportabili pentru el, omul normal, iar totodată intuiește că dacă dujmanu a pomenit acele lucruri, foarte probabil nu poate fi manipulat, via jena de așa afirmații...

PS
Nu mai știu exact pe unde au locuit soții Ionescu, îmi amintesc doar a fi fost pe mîna sudică a străzii, cea dinspre Știrbei Vodă. Prin urmare, casele din imagine sînt pozate la nimereală, eventual acea casă fiind azi demolată.
În același timp, privind pozele lui Titi, realizez că omul va fi fost totuși la viața lui un tip nu neapărat aproape de visele infantile ale vreunuia de la 2024...

**
Revenind la fratele Eugen, nu m-ar mira ca prin amorul (unul strunit social) față de Paul Fozocoș să fi nutrit un sentimentul hulitului meu sentiment de mai sus.
O să ziceți aici că nu, domnule, Eugen pare să se tragă dintr-o familie de calitate, dar paaarcă nu mi-aș da la coș bănuiala...
Ca fapt divers, și adăugînd încă nu ciocan la un car de oale, Fozocoș (și chit că l-am cunoscut foarte în fugă) mi s-a părut un tip destul de infantil, barim pe bune bucăți ale personalității dînsului.

Munții, catedrale...

Ca opinie strict personală, cînd cineva spune că muntele (și similar?) îi este catedrală unde își practică religia, el deja și-a deschis tarabă (prin definiție cît se poate de lumească).

Iar de acolo servește feliei de public pe care a pus ochii (foarte probabil legată de domeniul editorial) ceea ce vrea aceasta să audă.

La chestiune, îmi mențin și aici o mai veche opinie, că așa vorbe se trimit spre oameni care nu le prea au cu muntele (la o adică, altfel nici nu căscau gura la acel autor), eventualii confrați aplaudînd acele idei fiind din categoria mîinilor care se spală reciproc.

Plăci omagiale/memoriale, pe blocul pe vîrful Omul (Bucegi)

De bine ce după Revoluțiune dispăruseră (cu o excepție, a Asociației Surzilor - sic!) toate plăcile de pe blocul de conglomerat de la Omul, ele au reînceput să apară...

Prima a fost aceea amintind de un meteorolog (de sex feminin) de la stația din preajmă.
Care, după cîte știu eu, a murit în patul ei, cel de acasă.
Familia însă, după cum am aflat, a ținut să îi fie plasată o inscripție - nu pe corpul stației meteo, unde profesase, ci pe blocul de lîngă cabană...
Pe unde trece, firește, mai multă lume.

.
De curînd se ivi și o a doua, din motive infinit mai profane.
Dar ținînd tot de fenomenul 'Așa vor mușchii noștri...

Simt că, în puțini ani, locul cu pricina se va aglomera - la o adică așa a fost firea localnică și în trecut.
Inițial, ea a încercat să-și imprime cu dăltița numele ori ideile (de pildă susținerea pentru un partid interbelic). Apoi a venit moda comunistă, a plăcilor, aniversînd de pildă 30 ani de la eliberarea patriei de sub jugul fascist. Actualmente s-a pus de un compromis, revenind inițiativa particulară, dar prin intermediul plăcilor.
.
PS
Răposata meteorolog Corina Savu a fost fără îndoială un om la locul ei, dar eu unul, cînd văd notațiile pe crucea lui Gore Spiridonescu (că ce pîine a lui Dumnezeu a fost) din preajmă, îmi aduc aminte de relatarea lui Alex. Beldie (1985)...
Și anume că la un moment dat îl căutau furioși niște ciobani, acuzîndu-l de furtul unor miei.

Bunici.

Uneori mă întreb dacă alpiniștii interbelici care m au onorat cu prietenia lor nu mi au satisfăcut nevoia de un bunic... Unul care să compenseze faptul că tata era foarte ocupat (altminteri mi a lăsat o minte, o atitudine față de viață pentru care îi mulțumesc), și în general imperfect în relația cu mine.

Dintre bunicii propriu ziși, am cunoscut doar unul în fugă, pe când avea 90 de ani iar eu nouă și am trecut prin satul mamei. Ceilalți se prăpădiseră cu 15-30 de ani înainte de nașterea mea.)

Cu dumnealor s a putut sta pe îndelete de vorbă, iar totodată am învățat o mulțime de lucruri de la dânșii.

PS
Micile reproșuri aduse tatălui meu, mai sus, nu înseamnă că eu m am aflat un părinte de nota 10.
Cred că am fost unul de nota 7, cel mult nota 8.

Toponimie

„Intervenție a salvatorilor montani pentru coborârea în siguranță a unei tinere echipate necorespunzător și epuizată fizic, pe Valea Caraimanului. ”

Sper să nu se supere salvamontiștii dacă, între elogiile care li se aduc, se strecoară și observațiile de mai jos. Mai exact comentez asupra formei „Valea Caraimanului”.
Ea provine / are circulație între locuitorii Bușteniului, și implicit între salvamontiștii și telecabiniștii locului. Ei numesc a Caraimanului valea care desparte muntele omonim de vecinul său dinspre sud, Jepii Mici.
S-a întîmplat ca valea să fie popularizată în scrisele turistice, iar ulterior în vocabularul turiștilor și alpiniștilor sub forma dată (foarte probabil) de localnicii sinăieni, și de la care au preluat-o „boierii” începutului de veac XX: „Valea Jepilor”. Ce socoteală și-au avut sinăienii pot doar bănui, cert este că acea formă este generalizată atît în tipărituri, cît și în vorbirea cutreierătorilor ei ne-localnici.
Buștenenii au rămas însă la forma amintită inițial, ceea ce duce la mici confuzii, cei obișnuiți cu „Valea Jepilor” (mai mult decît majoritari) putînd ridica din sprîncene/umeri la cealaltă formă.

Pînă aici, este dreptul buștenenilor să o țină pe a lor, dar m-aș fi așteptat totuși ca cei de la Salvamont Prahova să uziteze forma cu circulație majoritară. Asta, dacă dorește bineînțeles ca cititorul de rînd să priceapă despre ce arteră este vorba.

În rest, și trecînd cu seninătate bățul prin gard, sînt curios cum îmi vor privi buștenenii afirmațiile de mai sus. Cred că o vor face cu aerul că dumnealor sînt localnici, deci într-un fel proprietari ai locurilor și apropiere, iar în consecință nu au a da socoteală veneticilor.
Uneori, cu o sensibilitate de care nu sînt mîndru, citesc așa mesaj pe chipul însoțitorilor de telecabină Bușteni-Babele. Dar și în perseverența cu care e vehiculată forma bușteneană a respectivei văi.

Rege.

„Undeva în tinutul regelui. Piatra Craiului Park, Romania”

Pentru mine, rege este Bucegiul (mai exact abruptul lui). Însă mă feresc să o afirm sus și tare, ca să nu dea năvală lumea pe acolo. Ca orice îndrăgostit care se respectă, vreau să l țin numai pentru mine. În rest, puteți face glume liniștiți, că și eu și el suntem de sex masculin. Am replicat eu la chestii mai incomode, decât atât...
Indiscutabil așa gen de afirmații vor și să șocheze. Iar ăsta fiind un mod de a atrage atenția, unor tipi destul de adormiți/reticenti... Îmi place totodată să descopăr fațete noi ale lucrurilor, iar în același timp să îndrăznesc să trec peste interdicțiile (de a le comunica) nu chiar justificate (vorba unei cunoștințe: "Nuuu, nu face asta, că ne vede Cocoșata de vizavi!")

Apropo de îndrăzneli, un tip oarecare reproșa altuia lauda de sine. La care meditam cum vor fi arătat palmele peste cap, în situațiile cind acela îndrăznise și el, prin copilărie, să procedeze la fel. Și care l au lecuit de așa bravadă, situație deloc plăcută, când vreun altul se dă leu prin preajmă. Așa ca respectivul se străduia să taie aripile și altora, care nu avuseseră parte de bunii lui părinți...

Clinciuri

Pe frumosul ogor al netului, mă iau în bețe în seara asta cu distinsul Cornel Sain (admit spășit că inițiativa a fost a mea...).
După o vreme, mi se naște gînd a-l onora cu o postare (nu asta!). Nu, nu ar fi una pe tipicul „... ba pe-a mă-tii” (citîndu-l aproximativ pe C.S.: „Ești Gică-contra și defect, bă!”). Ci un ceva pe care îl doresc echilibrat.
Ca de la un tip care și-a creat o feudă a lui pe munte (unde vrea să domine), la altul.

Ce e drept, din ce am observat, observațiile mele zice-se echilibrate (și înțelegătoare) asupra lumii sînt mai dureroase decît injuriile.

                                                                                                   Alexandru Narcis Popescu

Unde a avut loc acest dialog? Pe pagina lui sau pe un grup?

Mircea Ordean

Pe pagina lui [Coștilari]...

La cîteva ceasuri după acel incident, prea mîndru nu sînt însă de el. Ceva e în neregulă cu intervenția mea, acolo...

Dar de cîte ori nu am pățit chestia asta! Îmi aduc aminte de unele îndrăzneli (la acel moment) din vremea cînd scriam despre Dinu Mititeanu. Exista un foc creativ, iar ulterior mă jenam teribil. Cred totuși că din așa vals au ieșit multe idei interesante.

Mă întreb deseori cît logoreea mea - precum cea de aici - e dor de a fi băgat în seamă, și cît apetit al unei minți needucate de a lucra la turație mare...

... Un Gică Contra se află un prădător evoluînd într-un mediu plin de potențiale victime. Iar ultimele sînt astfel pentru că ele însele, din dorința de a se simți bine, se întind la soare, leneșe, în bătaia unor „raze” comode.

Fratele Cornel se apucase a se da superior maneliștilor, respectiv inculților. La caracteru-mi cel prost, nu puteam rata ocazia...

Omenește este să te simți leu, cînd dai de unul mai slab ca tine. De pildă, C. nu are vreo șansă în vreun război polemic mai serios. În paralel, mă strădui să nu-mi pierd capul. Inclusiv pentru că am reținut un pasaj din Camil Petrescu, cum că marii polemiști sînt ei înșiși foarte vulnerabili, luați din scurt. Subsemnatul nu face excepție. Am trecut ieri pe la bucureșteana PIață a Universității. Era acolo primarul Nicușor Dan, între altele îi făceau unii poze/filme pe noua scară rulantă. M-a intimidat îngrozitor. Nici acum nu am rumegat ca lumea sentimentul.

Andrei Done

Și eu am pățit...

Exact din asemenea motive și eu. De multe ori am vrut sa ii atrag și eu atenția că nu scrie corect gramatical, câteodată e un haos, te chinui sa citești, să înțelegi ce a vrut să spună. Și că nu e mai presus de cei de care râde

Mircea Ordean

Eu nu aș fi avut nimic cu scriitura lui, dacă nu se apuca să reproșeze altora incultura.

Admit însă că nici reacția mea nu a fost tare cultă...

Alexandru Narcis Popescu

Eu atât am avut să-i spun…

Ședința de psihanaliză (ce poate fi mai eficient, în a-ți goni cititorii, decît așa titlu!?)

Nimeresc pe blogul unei tinere femei ce bate de zor abruptul Bucegilor. Și mă ia un sentiment ce înțeleg că e propriu multor (tuturor?) vîrstnici...
Și anume măricică gheară, a invidiei pe ceea ce face dumneaei (mai mult ca mine!). Iar vorbele fiind sărace, aici.

Pentru că nenorocirile nu vin singure, apare și sentimentul că respectiva și cei ca ea intră în ceea ce poate fi numit fieful tău - am în vedere o anumită zonă de teren -, fără să trimită vreun semnal de reverență față de 'seniorul' locului.
(ehei, cîte nu s-a rezolva/îndulci, dacă aceia ne-ar trimite o perie, că ce nemaipomeniți am fost și chiar mai sîntem)

Ca de obicei, cînd subsemnatul lansează așa idei, nu sînt bărcuță pe valuri, ușor de dat peste cap/rușinat, ci vîrf de aisberg. Ori, altfel zis, doar trag după ele pe altele...
(ce e drept, unele nu chiar modeste, iar asta de bine ce credeai a rezolva ceva, pe linia modestiei/împăcării cu viața)

Din ce am observat, puțini confrați, foarte mergători pe munte la o anumită vîrstă (sau la o anumită etate, căci uneori îi apucă mai tîrziu) se țin de așa sport.
Se lasă după un timp. Se apucă de altele, a la acel construitor de improvizat refugiu sub buza Coștilei, care apoi s-a dus hăt exact la Sulina.
.
Asta, întrucît probabil abruptismul (este formulă strict personală, nu țin a o instituționaliza!) nu le-a rezolvat cele ale sufletului, care îl îndemnaseră inițial a hălădui pe coclauri. Așa că își caută alte surse de izbăvire, dacă nu cumva mi-i zisa prea mare.
Mai intervine după o vreme și diminuarea energiei juvenile, odată cu venirea senectuții, ori chiar a unei maturități ceva mai coapte.

Pe întregul subiect, nu știu dacă să rîd, că am rămas singurel (și deci cine mai e ca mine?) în materie de bătut locurile în chestiune, ori să plîng, precum un Matusalem ce nu găsește în jur un cogener, să povestească împreună despre îndepărtatele lui juneți...

Iar de aici intervine eternul principiu, al paharului pe jumătate plin: la care zonă să privești?
La faptul că te deplasezi ruginit (a dracului e pielea oratorică pe mine!), ori că o mai faci, iar totodată te dau gata locurile atinse?

Hm... O idee trage pe alta... Mai exact cele de azi cred că sosesc - dincolo de furtuna lecturii blogului acelei tinere - și din lectura aprofundată ce trag Memoriilor lui C. Argetoianu.
Teoretic, stau cam mult (după gustul public) pe acele volume, dar sînt multe - nu că îmi pare rău! - și totodată captivante. Iar implicit mă tulbură și, finalmente, marchează.
(la o adică, un grec recomanda lectura a puține cărți, însă de calitate / potrivite firii tale)
O fac inclusiv trezind inferiorități, că ce neica nimeni ești față de mintea, îndrăzneala și hărnicia aceluia, dar la o adică nu poți trezi vreun dram de optimizare în tine, decît pe cale disperării, de vreun necaz ori altul întîlnit în viață.

PS
De la Freud citire (ori barim doar pusă de mine în contul lui)...
Mă simt tare bine, cînd îmi dau voie, la vreun moment, să îmi fie milă de mine.

Ceva îmi spune că, peste vreo 50 ani, vreun alt montaniard rătăcit va băga în seamă nebuniile de pe aici și va glosa despre ele. Sper să nu o facă elogios, ci doar cu neuronii intrați în horă...

"Munții încă /.../ plângeau când ploua. Și îți spuneau încă povești, dacă știai să le asculți..."

Textul de mai sus figurează într o carte a unui valoros cățărător străin...

"Pupă l în bot /pe dumnealui publicul, căruia vrei să i vinzi cartea/ și papă i tot!", ar fi zis aici doamna Pristanda.
O chestie nu mi iese din minte, în asemenea situații... Acel montaniard de excepție, când este în grup exclusiv cu tipi asemănători lui, folosește asemenea pastile, cu ascultat poveștile muntelui?
Simt că nu...

Aceiași amici, dacă se găsesc în vreo sală unde cunoscutul montaniand perorează novicilor despre poveștile muntelui, nu îl întreabă ce i a venit (cu gogoșile de care pe ei îi scutește).
Ci știu că prietenul lor vrea să câștige și el un ban cinstit.

**
Pe felie mă întrebam dacă Dinu Mititeanu, când întâlnea vreun Cristea sau Baticu, îi lua cu alde Crăiasa (și suita de metafore).
Ori îi spunea, franc, "Piatra Craiului"?

Traian Lalescu

Pe fila Fb a dlui Nicolae Uszkai (14 iunie 2024): 

„S-a întâmplat în 14 iunie 1929 

La această dată, a murit matematicianul Traian Lalescu, unul dintre fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale, autorul primei lucrări sintetice importante în acest domeniu din literatura ştiinţifică (a publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuaţiilor integrale, intitulat „Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale”), Din iniţiativa sa, a luat fiinţă Şcoala Politehnică din Timişoara, al cărei prim rector a fost (1920-1921); membru post-mortem al Academiei Române (1991).
Traian Lalescu a contribuit la punerea bazelor matematicii în România, fiind unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale.Traian Lalescu s-a remarcat prin studiile sale şi în trigonometrie, fizica geometrie, algebră şi istoria matematicii. Traian Lalescu este originar din comuna Cornea, judeţul Caraş-Severin, fiind fiul unui funcționar de bancă, de unde şi pasiunea pentru cifre.Traian Lalescu era fiul unui funcționar de bancă, numit tot Traian Lalescu, bănățean originar din Cornea - județul Caraș-Severin, care a scris „Agenda băncilor populare și metodul de coeficient Lalescu”. Mama sa era, după părinți, ardeleancă. Profesia tatălui face ca familia să se stabilească la diverse adrese, astfel că micul Traian parcurge clasele primare la București, două clase de gimnaziu la Craiova, apoi termină gimnaziul la Roman și Liceul Internat din Iași. Având o situație materială precară, a fost ajutat financiar de profesorii Andrei Ioachimescu, Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu-Bizeț. Indiferent de situația materială el a fost un strălucit elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat. Încă elev fiind, a fost remarcat ca un real talent în matematică prin contribuția sa la Gazeta Matematică. A studiat matematicile la Iași și la București, unde i-a avut ca profesori pe: Gheorghe Țițeica, Spiru Haret, Ermil Pangrati, Anton Davidoglu și Nicolae Coculescu.
În 1900, el se situează pe primul loc al candidaților la Școala de Poduri și Șosele din București, instituție universitară de prestigiu, dar la care renunță la numai trei ani și se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici, acolo unde studiază cu profesorii menționați anterior. La 17 iunie 1903, obținea licența în Matematici, după care intră ca profesor suplinitor la Institutul Pompilian și se pregătește pentru specializare. În 1905, el pleacă la Paris ca să studieze, cu o bursă modestă din partea filantropului Vasile Adamachi și în 1908 și-a susținut, la Sorbona, teza de doctorat cu titlul „Sur l’equation de  Volterra”. Aceasta lucrare va fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce stima marelui matematician Vito Volterra. Tot la Paris a obținut și diploma de inginer la Școala Superioară de Electricitate.A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector (sau director) a fost în 1920. 

Teza de doctorat susținută de Traian Lalescu la Sorbona, constituie prima contribuție românească importantă în domeniul ecuațiilor integrale.Traian Lalescu a predat la Facultatea de Știinţe a Universității București, a avut un rol important în apariția Gazetei Matematice și a Revistei Matematice din Timișoara.Nepotul său, care poartă aceelaşi nume – Traian Lalescu povestea că în ciuda situaţiei materiale precare, matematicianul nu a renunţat la studii, ba mai mult a fost un elev strălucit. Despre activitatea celui care a pus bazele matematicii în România, academicianul Grigore Moisil spunea că reprezintă pentru o nepreţuită moştenire ştiinţifică. Matematica şi ingineria nu au fost singurele domenii în care a excelat.Traian Lalescu picta şi cânta foarte frumos la violoncel. Era pasionat de sport, fiind primul preşedinte al Clubului Universitar Bucureşti, ulterior Sportul Studenţesc. A fost, de asemenea, deputat de Caransebeș. S-a ocupat în special de teoria ecuațiilor integrale și de aplicarea lor în rezolvarea unor probleme din teoria ecuațiilor diferențiale, aducând contribuții însemnate în acest domeniu.A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuațiunilor integrale.

Ca trimis al guvernului României la Paris, a militat pentru unirea tuturor românilor, fiind deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului, pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu. A scris numeroase cărţi, între care „Le problème ethnographique du Banat”, semn că nu şi-a uitat niciodată originile. Mai mult decât atât, el vorbea în grai bănăţean ori de câte ori avea ocazia. A murit în noaptea de 14 spre 15 iunie 1929 la București. Matematicianul Traian Lalescu a devenit din anul 1990 membru post-mortem al Academiei Române. În semn de recunoştiinţă, mai multe unităţi de învăţământ din ţară îi poartă numele. În comuna Cornea, a fost amplasat un bust de bronz, pentru că aşa cum spunea nepotul său, Traian Lalescu… generaţia tânără trebuie să ştie că o naţiune care nu-şi preţuieşte valorile – piere!

Ar mai fi de adăugat că Traian Lalescu (n. 1882) a marcat totodată (înainte de primul război mondial) poteca turistică ce suie pe valea Cerbului, la Omul, în Bucegi...
Cei care l au apucat spun că, datorită asemănării cu o valiză având mâner, i s a spus (apud Radu Țițeica) și "geamantanul lui Lalescu"...

PS
Dracul din mine...

Ce fain sună!

„Generaţia tânără trebuie să ştie că o naţiune care nu-şi preţuieşte valorile – piere!”

Există mult omenesc în așa vorbe...