Hăis-cea-uri actuale, pornind de la vechi Suvenire și impresii

În redactarea memoriilor montane, am ajuns la stadiul unor eventuale preluări din notațiile ce am făcut la vremea aceea (jurnalul personal).

Iar de aici sînt scindat, între a bombarda eventualul cititor cu deloc scurtele detalii ce am așternut atunci pe hîrtie, respectiv a respecta bceea ce bpnui că și-ar dori acesta.

Și uite-așa, fără neapărat să încerc a mă victimiza, ajung la vehementu-mi paznic interior.

Cît și la o constatare (cred eu fericită) din ultima vreme, și anume că acea caraulă interioară nu mi-a blocat cam niciodată vreun fest ori altul. Am suportat nuiaua lui, apoi am mers mai departe. A fost prețul pentru un comportment pecare alții nu și-l permit, deoarece au interiorizat deja acele interdicții.

Adică ei oferă celuilalt ceea ce dorește acesta să audă, respectiv îi menajează omeneasca superficialitate, de a nu-l bombarda cu detalii, de a nu vorbi prea mult de sine (la o adică, asta este o cheie a sociabilității).

N-aș fi purces la toate acestea dacă la relectura din zilele acestea (revăd cele scrise la foc automat acum un an, după vechile însemnări montane) nu mi s-ar fi părut foarte interesante impresiile buștenene din seara anterioară unei ture pe munte (iulie 1982):

„Inițial, lume omor. Afară căldură, și chit că în Bușteni nu se insta­la­se demult [în sensul că fusese o perioadă rece]. În tren am avut companie pe Lucian Stavri, Pierre, Sonia Herman și încă unul. Din cauza aglomerației, reu­șesc să fiu mort de foame, deși am niște cren­vuști în rucsac. Apropo de bagaj, am reușit să uit ciocanul aca­să, lucru foarte neplăcut pe dru­mul ce țineam să abordez (Hornul Ascuns din Colțul Mălinului), însă fără urmări în final.

Din Ploiești, aglomerația a dispărut[1], dar a apărut disconfortul unui ca­setofon dat tare, prin vecini [...] Avem parte «tarif legal», ceea ce la personal însemna 10 lei. În Buș­teni «țipenie de om alpin», dar Căminul Alpin este plin. Ne înecăm ama­rul într-o bere servită acolo apoi plecăm către vechea cunoș­tință Baba lui Nae (cunoștință loca­tivă din vremea primei ture pe Va­lea Seacă a Caraimanului). Nici acolo nu e grozav totuși, ale­gîn­du-se cu locuri în pod. Fiind încă lu­mină, fac o plimbare pe firul Văii Albe, pînă în poiana de jos a Ka­linderului. Unde prin jur e multă men­­tă. Plimbarea continuă cu un suiș al bucății inferioare a pîrtiei, coborînd apoi spre strada zisă a Fîntînii (numele se trage de la cișmeaua aflată la intersecția cu șo­seaua națională?). Mici aprovizionări «bobo și biscuiți»; apoi trecut pragul Bisericii Domnești, unde «se citește din cărți […] într-un ca­dru unic», ultimul conținînd probabil adierea pe care am simțit-o înă­un­tru dinspre poalele Caraimanului.

Am revenit la Căminul Alpin, unde Pierre și Sonia stau la gargară cu nota de plată în față. Mai iau o bere, de la care mă ia somnul. Spălat, joacă cu cuțu și mă culc cu-o pătură și geamul deschis. Evi­dent dorm prost [o fac în orice loc străin], pe la 5 mă învîrt prin ca­me­ră admirînd feericul Caraiman”, în lumina răsăritului.

Am plecat curînd, către gara unde speram să dau de un tovarăș. Nu e nimeni. Iar cine este, cazul lui Eugen Rusu în drum pe Munti­cel, are treabă cu (traseul) Roșculeț. Tot pe acolo un bărbos vizea­ză Hornul Coamei, în vreme ce Lucian Stavri suie către Creasta Coș­tila-Gălbenele. În Poiana Coștilei, sub o vreme frumoasă care nu ne va părăsi toată ziua, e rai de flori, O cotesc acolo pe sub poa­la muntelui, găsind după ceva moșmondeli vîlcelul lui T(h)eodoru[2]. Sînt pe acolo semne că a plouat destul de bine, în ultimele zile.

[1] Asemenea aglomerări erau cauzate de faptul că existau călători pentru stațiile pînă la Ploiești, după cum alții coborau ulterior pentrtu a prinde o legătură spre localitățile către Buzău.
[2] Din ce citisem într-un articol Kargel dintr-un Almanah Turistic, a murit violent, pe munte. Nu știu însă ce activitate a dus la atribuirea numelui lui, acelui vîlcel.

La final, vorbă-multă care mă aflu tratează - poate nu în premieră în scrisele mele - problema (in)utilității, unor așa însemnări. Numi fac iluzii că le paște pericoluld e a interesa foarte puțini ori chiar pe nimeni, în viitor.

Un ceva din interior ține să o facă însă.

Totodată, rău nu este a vizualiza acea inutilitate - chestie dureroase, în condițiile în care specia ori Dumnezeu ne împing totuși într-acolo, spre a scrie inutil, spre a dori să ieșim în relief așijderea. Cei Doi au nevoie de asta pentru ca individul să împărtășească din informațiile sale semenilor săi, care eventual vor prelua o idee-două pentru mersul viitor al societății. ori măcar pentru buna lor dispoziție existențială, ceea ce nu e puțin, în viață.

Specia / Dumnezeu vor să meargă construcția lor, și anume societatea omenească, înainte. E rostul lor de a fi. Fără alcătuirea în cauză, i-ar paște moartea, iar asta extincție, în cazul lor, pare să fie mai dureroasă / autojignitoare decît a simplilor indivizi.°

PS
În nemărginita-mi modestie, mai remarc un lucru...

Imaginile din acea tură sînt nu departe de groaznic. pe linie calitativă. Asta. în condițiile în care am văzut pozari pe atunci mult mai aplicați (este expresia franțuzită, echivalentul de azi ar fi dedicați) acelei îndeletniciri. Care pozau atenți, iar apoi depozitau pe măsură fructul activității lor.

Or, taman ultima găină din asemenea clasament ajunge, la senectute, să-și scaneze acele poze și să le țină la dispoziția altora.

Asta, pentru că celorlalți / băieților la locul lor li s-a așternut pe ochi după o vîrstă un anumit văl (am fost suficient de elegant, nu?).

Cele două imagini de aici sînt luate în cadrul plimbării de seară amintite în extrasul de mai sus. Prima pare din preajma Babei lui Nae, iar a doua din poiana de jos a Kalinderului. Fiind de atunci mulți ani, configurația Bușteniului s-a schimbat, prin demolări și construcții.

Mai jos, de la obîrșia Vîlcelului lui T(h)eodoru, vedere spre Valea Colților
și valea ei mamă, a Mălinului.

Din Mălin, vedere spre Colțul omonim, ținta acelei zile.

În canionul median al Mălinului, înainte de a o coti spre Poiana cu același nume,
iar apoi Valea Verde.

Colțanul de deasupra Poienii Văii Cerbului a rămas mult în aval.

De la obrîșia Văii Verzi, vedere spre Colțul Mălinului


Nu știu (acum!, căci în relatare e trecut) ce s-a stricat la aparatul foto ulterior acestei imagini... Superstițioșii vor spune că trebuia și un polonic de rău, într-o așa zi superbă, ca vreme și ca realizări personale...