„Zsolt a lăsat prin plecarea lui un mare gol, care cu greu va fi umplut. Alpinist complex, cu performante de excepție, Zsolt și-a găsit timp să se dedice foarte mult și pentru alții. Ce a făcut el pentru lumea alpina românească este ceva unic. Și-a dorit, a știut cum, a depus eforturi considerabile și a reușit în ultimi ani să adune, să unească, să valorizeze, generațiile de alpiniști din ultima jumătate de secol, creând bazele unei veritabile comunități alpine românești. Cine îi va duce mai departe aceste teribile preocupări? Mulțumim Zsolt, pentru tot și pentru toate!”
(Liliana Becea, RP 495)
Frumos zis, dar mă întreb subit de ce nu a demarat un mit/cult și despre Zsolt, așa cum a pornit despre Cuxi Șerban?
Păi, foarte simplu. Nu a pus nimeni umărul necesar.
Nu s-a mai găsit un Mititeanu.
Din acest stadiu al discuției, inevitabil e de punctat și cum arăta/arată focul interior (cu surse cu tot) al dlui Mititeanu, care l-a făcut a purcede la cultul mai tînărului său concitadin.
Parcă Rhett Butler, în „Pe aripile vîntului”, spunea ceva de genul: „Esențial în viață sînt străduințele”.
Depui cele necesare (deloc puține!) în privința protejatului tău, iese ceva. Nu, nu.
PS
Pornind de la materialul de mai sus și alte surate ajunse azi pe Facebook, observ că am început să scriu treaz ceea ce acum vreo 10 ani scriam (îndrăzneam?) doar la băutură.
Un avantaj ar fi că totuși remușcările ulterioare sînt mai mici, întrucît nu ai voiiolat niciun baraj - mai exact acela dintre inconștient și conștient - chestie care, de cînd lumea, se plătește...
Apropo de inconștient, și ăsta fiind cel cu ideile, cu noul. Privesc la niște prezentări de carte ale unor frați pitorești. Orice discută, numai despre interiorul lor nu. Mai dau cîte un citat. Să explice ce și cum, eventual să pună de o sinteză a unor observații personale, nu.
Nu așa fire, doar a glosatului pe o temă dată, nu ai cum aduce ceva nou... Ceea nici nu mă miră în cazul dumnealor, cel privitori exclusiv la trecut/vechi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu