Mărturisiri, întru a avea emuli (montani) sau ba

Îmi par uneori fără emuli, în domeniile (montane și para-montane) unde mă produc. Și zău că mi-ar plăcea să am asemenea (inițiali) ucenici!
Pe de altă parte, îmi aduc aminte de amicul Mugurel I... La vremea cînd m-a însoțit pe munte (iar eu adunam ultime informații pentru niște articole găzduite în revista „Munții Carpați”), nu a dat minim semn că e interesat să pășească pe un asemenea drum...

„- Hai să ieșim în creasta spre firul vecin, să dăm un ochi acolo...
- [strîmbat din nas] Du-te numai tu.”

Ulterior, după ce echipa noastră s-a șubrezit (prin contribuția hotărîtoare a subsemnatului sucit), a făcut o treabă exploratorie de lăudat, în Piatra Craiului.

Doamne, cîte nu am apucat să discut în ultimii ani cu Mugur! Ce-i drept, nu era moară stricată, precum alții...

Oarecum la chestiune, îmi privesc propria traiectorie, prin universul mentorului meu pe linie de istorie montană. Și anume Niculae Baticu (1909-1998). L-am întrebat la un moment dat dacă, din cercul cunoștințelor sale, mai e vreunul interesat de istorie. Mi-a indicat unul singur, și care mi s-a dovedit apoi un gustător pe sărite, superficial al lucrurilor.

De unde ideea că m-am aflat singur (și suficient) ciocan, la car cu oale.
Am orgoliul de a-mi dori un urmaș, pe felie (și de care nu-mi fac iluzii, că am avea relație senină...), dar nu scrie nicăieri că e obligatoriu să se ivească...