Ce aș putea scrie despre un înaintaș..

e cînd mă sondez ce aș putea scrie despre un înaintaș (îi este aniversarea, zilele acestea), umblă numai idei rele, legate de dumnealui.
În paralel, gîndul spre propriul meu tată, care stă totuși la baza lucrurilor (pînă și ca fizic ori statură este apropiat acelui înaintaș) se găsește senin, liniștit...
Asta e... O să las a se mai așterne lucrurile.

Partea și mai proastă, în așa constatare, este că ura (sper să nu bipăie senzorii Facebook, la așa mențiune!) e-o cucoană cu carele poți ieși cît de cît la braț prin urbe. Cu opusul ei, de care e atît de bine legată, stai ceva mai prost. Mai exact, cu nevoia de a obține unele altele , de la o persoană. Și mai exact, cererile inconștiente (putem trece liniștiți aici nevoia de dragoste).
Care-s neacceptate social, cît și mari (dacă nu imense).

Ia-uite cu ce-ți bate capul cîte unul, într-o zi în care au început să înflorească teii bucureșteni!

PS
Simt nevoia să mă întorc la zisele-mi istoricești de ieri, despre doamna Șerban.
Bineînțeles că azi mă freacă aprig paznic interior, că cum am îndrăznit a spune acele lucruri!
(băiat bun, așa paznic nu prea spune ce fu groaznic în prestația reproșată, doar țipă urît, conștient că - barim acum - eu sînt mic ți el e mare).

Altminteri, să fiu eu sănătos de cîte ori am trăit sentimentul cu pricina, în alcătuirea acestui capitol de carte cu care vă tot bat capul, ca o găină găsitoare de mărgică, ce se respectă...
Ce m-am jenat cînd mi-am comunicat prima dată pe net observațiile, legat de acel fenomen devenit istoric, al unui răposat pus în geam, pentru a primi niște șmecheri o pensie, de notorietate... Iar azi acele idei au devenit banalități.