SĂ FIE. Preluate de pe un grup de foști militari în termen (I)

De prin UM 01305, București, șoseaua Olteniței, la capătul tramvaiului 11 (sper că am reținut bine)...
.
O să întrebați cum de umblam și pozam așa dezinvolt. Păi, foarte simplu. Tovarășul locotenent major Ioan Micșa, care cu onor veghea la contrainformațiile regimentului, primea uneori un așa-numit indicativ (purtau niște nume istorice mari, a la Radu cel frumos), cînd trebuia să se vegheze asupra cetățenilor străini care spionau (ziceau dumnealor), trecînd cu mașina prin preajma unității.
.
În așa situație, era nevoie de un om oarecare, destul de discret cît să nu atragă atenția spionilor respectivi, care să-i pozeze. Eu, făcîndu-mi de lucru la gardul exterior al unității, izbuteam treaba asta. Dacă vremea era bunicică (îndeobște așa se întîmpla), pozele luate pe șest cătr.e acele mașini ieșeau prea puțin mișcate.
.
După ce trecea intervalul convenit de supraveghere a realizărilor socialiste, mă duceam frumușel acasă, lucram pozele și a doua zi le lăsam pe biroul dlui CI-st cu pricina.
Iar dumnealui raporta probabil pe undeva, că ce vigilent stă dumnealui, chestie care nu putea să nu prindă bine la avansare.
.
Iar avantaje am avut cu carul, în sensul de pildă c-am fost între rarisimii care nu au fost duși la munci.
După cum orice dispariție a subsemnatului din unitate, spre seara, era în ideea că mă duc să-mi cumpăr materiale foto.
.
Responsabil cu zona foto în regiment (aveau la un moment dat o cameră specială, în acest sens) era un locotenent simpatic, parcă de la Bateria RAD, dar pe de oparte își găsise un ajutor îăn compania lui destul de mototol, iar totodată ofițerul în cauză a fost dus cu oameni cu tot la munci agricole, în toamnă. Așa că am rămas doar eu stîlp al luptei cu imperialiștii, pe tortuarul din fața unității.
(acum îmi aduc aminte că m-a luat Micșa cu el la o colonie de muncă, să pozeze niște insulte la adresa ofițerilor inscripționate pe peretele unui... closet. Voia probabil să facă ceva analize grafologice, în baza pozelor luate în acea budă. Nu mi-a ajuns la urechi să fi prins pe cineva, însă)
.
În virtutea acelei îndeletniciri, în zilele cu indicativ umblam liniștit în ținută civilă prin unitate, cu aparatul în dotare. Cum nu au existat omenești boacăne / sărit peste cal în vreun fel, o mîna s-a spălat pe alta cam vreo două treimi din stagiul meu militar de genist. Inevitabil, apăreau solicitări foto - personale sau oficiale - inclusiv din partea comandantului, în nevoie de vreo poză pentru nu știu ce act. Tovarăș comandant fiind acolo într-o vreme Corneliu Pîrcălăbescu, ajuns peste ani șef al Gărzilor Patriotice și care apare în filmările din sediul CC, din seara zilei de 22 decembrie 1989.

Subofițerul de serviciu (pare simpatic!) la poartă a vrut o imagine, alături de ajutorul său.

Un militar în termen oarecare, care a vrut și el o poză, să trimită acasă.

Nu puțini veneau pentru poze la carnetul de serviciu. Altminteri, lucram doar cu „sculele” mele, inclusiv blitz-ul.

În stînga e gardul unității, iar în dreapta spațiul unde întorcea tramvaiul. Nu departe de acest loc se intra / intră în localitatea Popești-Leordeni.

Subsemnatul, la treaba de care pomenesc în postare. Aici mi-am tras o poză pentru mine, cu autodeclanșatorul, să am după 40 ani de postat pe Facebook...

Chiar în fața intrării în unitate, dar nu mai știu de ce am tras imaginea.
Circulația auto era infinit mai redusă decît azi.

O stradă perpendiculară pe Olteniței, Grigore Marin parcă. Se vede o clădire de care-mi amintesc a fi găzduit la etajul I compania de TR-iști.
Nu mai știu cu ce ocazie l am cunoscut acolo pe locotenentul Valerian Stan, subțirel și activând cam fără chef pe linie de UTC (așa mi s a zis atunci, nu mai știu la ce robotă ne au trimis împreună la un moment dat).
Îl voi redescoperi în toamna lui 1990 la ceea ce s a numit Alianța Civică, iar de curând pe culoarul național al unor site ului ActiveNews.

În acțiunea de care pomeneam mai sus, la gardul unității.

Subsemnatul, prin octombrie 1980 (intrasem în așa-numitul ciclu II), developînd un negativ. În cele două recipiente de sticlă alăturate vor fi stat revelatorul și fixatorul, cele două substanțe necesare.

Cu același prilej, al developării anterioare, l-am pozat pe colegul Dan Gemănoiu. Era șofer (de camion, la plutonul Chimic), dar în viața civilă ins cu pile grele.
O întrebare batjocoritoare la modă era în vremea aceea: „Aaaa, tu ești de-ăla cu pile?!”
Dan răspundea: „Eu pile?? Pardon, mă jignești: eu am rașpele!!”
Cînd au adunat inițial compania și au pus noii încorporați să spună ce sînt părinții lor, Dan a zis, modest: „Tata lucrează la secretariat”. Apoi a adăugat: „Secretariatul C.C.”

Stătea pe procopsita stradă Londra.
Altminteri era un tip la locul lui, armă findu-i în fața vieții cazone nu pilele (la care nu simt să fi apelat), ci buna lui dispoziție. La el am văzut prima dată un ceas electronic.

Tot subsemnatul.
Ușa din preajmă dădea într-o încăpere fără ferestre, numai bună să pun filmul în doza de developat.

Glume, la 1985..

Lucrez la memoriile-mi montane.

Rîd de unul singur, la poantele lui nea Sandu Beldie! 

(parafrazînd pe Camil Petrescu, „încă una de-a lui Sandu Beldie”) 

4 decembrie 1985, miercuri.
Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem la „Schiller” lui Manof că vin, , iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[1] e plină, cu trei noi recruți și d. Manof. Eu vin la altă masă, cu Boitor. Mai apare Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (oribil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea, iar la urmă apar domnul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu același țol (ce e a lui e al lui, e consecvent...). Ne grupăm lîngă el.

Mi-am notat cîteva bancuri spuse de botanist. Unele le-am pomenit în capitolul închinat dumnealui din „Sus la munte, la izvor”. Altele, punctate fugar în jurnal, nu mai știu la ce se refereau. Dar îmi aduc aminte totuși de unul, poate prea deocheat pentru a-l pomeni în amintitul material omagial. Un bărbat, inevitabil trosnit, intră la toaleta femeilor. Pe cînd se ușurează încîntat, o doamnă nou intrată îi reproșează: „Aici e pentru femei!”. La care acela, îndreptîndu-și penisul în direcția aceleia: „Dar ăsta nu e tot pentru femei?!”.

[1] Foarte probabil preluasem apelativul de la cogenerul Vlad Petrușca, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresarea cu „dumneavoastră”. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i sun „dumneata”; dar că nu reușesc. Nu a avut nimic împotrivă să o fac. Priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu care îi vorbea la oarecare per tu, iar totodată cu „Nea Nae...!”.

În imagine, Alex. Beldie și Cristache Dedula (1987) 

PS
Din „Sus la munte, la izvor...”:

„Uneori bancurile spuse de Alex. Beldie, la ceas de seară hivernală, pă­răseau zona muntelui, dar îşi păstrau savoarea. Erou le era nu o dată ac­torul Iancu Bre­zeanu, intepret al cetăţeanului turmentat nu numai pe scenă. Dialog pe peronul gării: „Iancule, să-mi aduci şi mie ceva de la Pa­ris..” „Ce?” „Un s... [boală vene­rică]”. „Așa voi face... Dar dacă nu te gă­­sesc acasă, pot să-l las nevesti-tii?”. Sau: „Bine, nene Brezeanule, dacă eu aş veni la cîrciuma dumitale şi, în loc să mă duc la closet, aş face sub masă, ca dumneata, ce-ai zice?!” „Păi ţi-aş zice: «Hai sictir, porcule!»“[1].

Boala era cea numită în epocă „sculament” (sau „blenoragie, o boala contagioasa produsa de gonococ. Se caracterizează prin inflamația căilor genito-urinare, cu scurgere purulentă si dureri la micțiune”).

Cîrciumarul se numea, văd acum în Jurnal, Gogu Georgescu.  

---

[1] Brezeanu a publicat un volum de amintiri, sugestiv intitulat „Vinurile mele”. Fl. Ștefănescu mi-a vorbit despre existența în Sinaia, la magazinul Mateescu (ajuns și primar al urbei, în 1926), a unei cămăruțe retrase (echivalentul odăiței din alte zone), unde între apropiații patronului servind cu păhăruțul se aflau Iancu Bre­zea­nu, Ernest, arhitectul de la Peleș, și Walter Muston.

 

Un material poate interesant, despre Bucura Dumbravă

(și chit că unele afirmații de acolo, mai ales ale scriitorului Gala Galaction, sunt discutabile)...

Arhivele Nationale ale Romaniei

Amintiri despre Bucura Dumbravă

La 30 ianuarie 1926, pe când se întorcea din India, Bucura Dumbravă, scriitoare, alpinistă, fondatoarea primei societăți de turism și a unei asociații feministe masonice, s-a îmbolnăvit de ciumă bubonică și a murit într-un spital egiptean, la Port-Said. Urna cu cenușa ei a fost adusă în țară în primăvara anului 1926.
Fanny Seculici (Bucura Dumbravă era o poreclă, de la iezerul Bucura și dumbrava de la poalele Acelor Morarului [!]), s-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava (Slovacia, în Imperiul Austro-Ungar), fiica lui Julius Bernhard Sekulis, functionar de asigurări, prieten cu Regele Carol I, care a locuit cu familia la Sinaia, apoi la București. Fanny Seculici a venit în România la vârsta de cinci ani, vorbea germana, franceza, engleza şi româna, de mică a scris poezii în limba germană, iar la 14 ani le-a citit Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Fanny Seculici o vizita la castelul Peleș și o fermeca cu povești despre drumețiile ei montane, cu interpretarea la pian a unor piese de Brahms, Bach, Schumann, Beethoven. Au avut și un proiect literar comun – „Cartea îngerilor” –, nefinalizat însă din cauza morții lui Carmen Sylva.

Bucura Dumbrava a scris în limba germană și a publicat romanul istoric „Haiducul” (1907), tradus în limba română de Teodor Nica. A continuat cu „Pandurul” (1912), tradus din germană de Eliza Brătianu, cu o prefață de Carmen Sylva, în 1920 a scris direct în limba română „Cartea munţilor”, iar în 1922 a publicat o culegere de legende „Ceasuri sfinte”, cu influențe teozofice, în limba germană. A colaborat la revistele „Convorbiri literare”, „Ideea europeană”, „Lumina”, „Viața Românească”.
Bucura Dumbravă a fost o pasionată alpinistă, a făcut numeroase expediții pe munți, de regulă, în grup de 5-6 persoane, unele de câteva zile în masivul Făgărașului, pe Retezat, Parâng sau Iezer, care se organizau din timp – pașapoarte, bilete de liberă trecere pentru cai, angajarea călăuzelor, provizii, corturi. Iarna, chiar dacă era mioapă, Bucura Dumbravă urca munții pe schiuri. A suit pe Negoiu, la Bâlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parâng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era masivul Bucegi cu Peştera Ialomiţei. A fost prima femeie care s urcat pe vârful Omu, cel mai înalt din masivul Bucegi și ca o preţuire a acestei activităţi, „Vârful Ocolit” de pe Omu a primit numele ei.

După încheierea Primului Război Mondial, împreună cu Simion Mehedinți și Mihai Haret, Bucura Dumbravă a contribuit la organizarea turismul în Carpați, a fost una dintre ctitorii societății de turism „Hanului drumeţilor” şi mai apoi a Turing-Clubului României.
Bucura Dumbrava a fost implicată în activitatea Asociației Creștine a Femeilor (după modelul YWCA – Young Woman Christian Association) din România, a cărei preşedintă de onoare a fost în perioada 1919-1938 Regina Maria a României. Activitatea asociației a fost orientată spre educarea tinerei generaţii în spirit creştin şi creşterea rolului femeii în evoluţia societăţii.
Bucura Dumbravă, ca și tatăl său, membru al Masoneriei, a fost o lideră a Primei Mari Loji Feminine din România, de fapt Prima Lojă Feminină Independentă din lume. A studiat istoria societății teozofice, în 1924, a tradus cartea lui Jiddu Krishnamurti, La picioarele Învăţătorului, autor considerat de fruntaşii mişcării teozofice un Mesia, şi datorită căruia a participat la Congresul Societăţii Teozofice de la Adyar din 1925-1926.
La Arhivele Nationale ale României se păstrează un volum cu memorii, amintiri, versuri ale unor prieteni și colaboratori ai Bucurei Dumbravă, precum cele ale doctorului Alceu Ureche [Urechia!, n. M.O.], care le-a dat titlul: „Un tovarăș fără pereche”:

„Zeci de ani am cutreierat munții noștri cu Bucura Dumbravă. Cu Bucura am fost noi, nevasta-mea și cu mine, pe Piatra Mare, pe Tigăi, pe Postăvarul, să cuprindem cu vederea Țara Bârsei, departe, departe...
Cu Bucura am bătut hățișurile Caprelor Negre în Bucegi, cu ea am urcat vârfurile lor însorite și am coborât văile lor misterioase. Aciuiți la Baba Mare, cu Bucura am auzit furtuna dezlănțuită în valea Ialomiței, urlându-și simfonia ritmată de trăsnetele care loveau în Cetatea Zănoagei, cu Bucura am asistat, smeriți, noi, necredincioșii, în fața Bisericuței la închinarea iluminatului părinte Ieronim, al cărui fierbinte lamento era purpurat de ecourile peșterii până în fundul munților. Până’n susul cerului, la Dumnezeu.
Cu Bucura am mâncat mămăliga blândului părinte Ioil și păstrăvii prinși de Badea Chircu. Cu scumpa dispărută am suferit asaltul puzderiei de pureci din bordeiul lui Burlacu...
Cu Bucura, sus la Omu, ne-am încălzit sufletul la focul aprins de soarele care scăpăta în dosul Pietrei Craiului și al Făgărășenilor, cu Bucura am suit Biștea și Negoiu și ne-am rostogolit prin Strunga Dracului, până’n apele albastre ale Lacului Călțunului. Cu Bucura am urcat Parângul și Retezatul, cu ea, legănați de valurile Bucurei, am dormit zgribuliți în cortul nostru; cu Bucura am petrecut nopți și nopți sub bolta atât de înstelată a munților, și am dormit ascultând, departe, departe, lătratul câinilor din Jepul Mare.
Ceasuri întregi am privit smeriți, cu Bucura, minunea ce se desfășoară ochilor, din Vârful Tătarului și rotogoalele vulturilor deasupra noastră, cu Bucura am trăit o viață de munte, Bucura a fost tovarășul nostru cel mai bun, cel mai scump.
Bucura a fost o fire profund optimistă, toate le primea cu voie bună: de ningea primăvara, când eram pe munte, îi părea bine, căci ce frumoși sunt roșiii rododendroni în zăpada albă, de-o ardea, nemilos, soarele, râdea de inseparabila mea umbrelă, de ne uda ploaia până la piele, Bucura asculta cu drag cântecul ploii și privea uimită cum se ridicau fantastic, negurile din cazanele în care fierbeau și dacă rămâneam nemâncați, Bucura se înveselea, c-o să fim mai ușori la drum.
Inimă mare, Bucura nu vedea decât binele, decât frumosul, urâtul ea nu-l vedea, nu vrea să-l vadă.
Bucura iubea, firește, florile, de la modesta pyrola, până la mahalagioaica dalie, Bucura iubea nu numai florile, ci și toate vietățile – cine ca ea știa să vorbească câinilor la stână? – iubea toate animalele, chiar și pe cele mai rele: oamenii!
Cu atâtea însușiri, se putea ca Bucura să nu fie tovarășul ideal de munte?
Se putea, se putea, dacă față de măreția naturii, Bucura n-ar fi știut... să tacă!
Câți în fața unui apus pe Omu, ori a unui răsărit pe Negoiu, pot să spună prostii?”

Despre viața și moartea Bucurei Dumbravă a scris și Gala Galaction, în revista „Adeverul literar și artistic” la 7 februarie 1926:

„Deși, în fiecare zi, moartea culege pe câte unul dintre noi și vestea morții este fluturele cu aripi negre, care se zbate de colo până colo la ferestrele noastre, totuși uneori această veste ne surprinde ca un paradox dureros.
A murit Bucura Dumbravă! A murit energia, veșnic tânără și nebiruită! A murit voia bună! Au murit munca fără preget și dragostea de viață...
Plecase din țară la sfârșitul lui noiembrie, deci acum două luni, călătoare spre India – țara spiritualității – spre a lua parte la un congres, pentru mine unul cu totul vaporos. Atâta știu că locul de întrunire era Adyar. Pe când venia înapoi și după ce urcase Marea Roșie până la Port-Said, Bucura Dumbravă s-a îmbolnăvit greu. Medicul vasului a debarcat-o la Port-Said și într-un spital de acolo și-a dat sufletul.
Fie că boala era molipsitoare, fie că așa a fost cea din urmă dorință a Bucurei Dumbravă, rămășițele ei au trecut prin cuptorul funerar și, peste câteva zile, cenușa amicei noastre ne va sosi, într-o glastră de pământ egiptean...
Aproximative sau eronate, acestea sunt singurele informații pe care le avem până azi asupra acestei morți neașteptate. Pe de altă parte, ce amintiri, ce gânduri, ce păreri de rău, pot fi culese, în această oră de surprindere și de grabă?...
Am cunoscut-o pe Bucura Dumbravă, în fosta ei locuință din strada Dionisie, unde mă chemase să-mi spună câteva cuvinte de mulțumire pentru articolul meu „Tudor Vladimirescu”. Citisem cartea ei „Pandurul” și căutasem să strâng, în câteva pagini, generoasa răscoală sufletească pe care mi-o pricinuise. Dar nu era cadrul cel mai potrivit ca să cunoști pe Bucura Dumbravă.
Adormită întru fericire Carmen Sylva, mama sufletească a Bucurei Dumbravă, începe astfel prefața care împodobește ediția originală a romanelor „Haiducul” și „Pandurul”:
«Să nu cauți niciodată pe tânăra poetă, autoarea acestor cărți cu bogat cuprins, să n-o cauți la masa ei de scris, ci s-o cauți pe munții cei mai înalți, în sihăstriile vechilor călugări, la pășunile ciobanilor, lângă ochiurile de apă de pe Negoiu, în vreme de furtună și de zloată, în zăpadă și în ghețușuri pe vârfurile Carpaților, sau – în nopțile de vară, în covercile din pădure, la marginea pârâului, unde stă la pândă, să auză ce povestește luna...»
Cu părere de rău, vie, lungă și acum iremediabilă, nu am văzut-o niciodată pe Bucura Dumbravă, în cadrul și în lumea din sfatul Carmen Silvei!
Nici zilele în care ne-am cunoscut (de la 1912 încoace, timp în care s-a schimbat fața pământului), nici viața împovărată pe care o trăiesc, nici... nu știu câte împrejurări rău venite nu m-au iertat să iau parte la vreuna din acele excursiuni pe munți, întreprinse de Bucura Dumbravă și de coreligionarii ei întru turism.
Mărturisesc, cu remușcare, că n-am avut pentru acest suflet excepțional luarea aminte, dinadinsul și devotamentul pe care-l merita. Ar exista azi, în limba română, o interesantă carte cu narațiuni creștine, dacă aș fi fost mai sârguincios și m-aș fi hotărât să tălmăcesc proza germană a Bucurei Dumbravă.
Nu-mi este aminte să vorbesc de literatura ei... Ce a scris – cât a tipărit, cât a rămas în vrafuri manuscrise, peste care va cădea într-o zi lumina notorietății – a rămas aici cu noi, în lumea pământească. Mă înfioară subitul ei exod și, ca un vultur, care știu că planează în azur, deasupra capului meu, mă obsedează zborul ei cel nou...
L-a început prea de vreme! Era o nobilă bucurie să întâlnești, în putreda noastră congregație, acest suflet închinat frumuseții și bunătății. Convingerile spiritualiste ale Bucurei Dumbravă, mersul ei în viață – ferit, atent și curat, ca pe cărările din munții ei iubiți – mândria ei nebiruită în fața adversarilor și a adversităților din ultimii ani, așază pe Bucura Dumbravă în galeria marilor personalități.
Fără frică și fără vină! Cuvintele acestea ar trebui scrise cu linii de mărgăritare pe amfora care va păstra cenușa ei. A știut să fie inimoasă, voioasă, cumpănită, zi de primăvară, pentru toată lumea – și când ieșea din palatul Carmen Sylvei și când ieșea din bordeiul unei cerșetoare.
Moare când se întorcea din India, de la un congres spiritual. Probabil că se întâlnise acolo cu principii idealismului indian și că, sosită printre noi, ne-ar fi împărtășit și nouă ceva din comorile sufletești adunate de pe malurile Gangelui.
Bucura Dumbravă era adepta unei înțelepciuni care proclamă nemurirea părții celei mai nobile din noi și predică iubirea de oameni și virtutea. Este o doctrină respectabilă ca multe altele, care cresc azi ca niște vlăstari împrejurul tulpinii creștinismului. Bucura Dumbravă pleacă fără să-mi fi dat prilejul să aud din gura ei mărturisirea acestei doctrine...
A scăzut cu unul numărul atât de mic al idealiștilor din lumea atât de mică și de robită pământului, în care trăim.
Am trecut aseară, purtând în inimă parfumul dureros al plecării Bucurei Dumbravă, pe lângă casa unuia dintre pontifii afacerilor veroase, ai milioanelor stoarse din oasele mulțimii, ai corupțiunii universale și ai rușinii naționale. Un șir de automobile vegheau sub geamurile cu storuri lăsate. Înăuntru, desigur, era timp de liturghie politică. Și mi-am spus resignat: „Da, așa trebuia să fie! Ca să-și mai aducă aminte Dumnezeu de noi și să nu ajungem toți lupi și porci, trebuia să plece dintre noi, spre lumile cerești, nu acest idol al turpitudinii noastre, ci sufletul de viorele – Bucura Dumbravă!”

Fotografii, în acea postare a Arhivelor Statului:

Relația mea cu nea Baticu (II)

Blogul subsemnatului a ajuns un fel de rudă săracă.
Căci nu mai posedă reflectoarele ce altădată stăteau cît de cît ațintite spre el...

A ajuns un fel de rudă săracă. De scoțător din probleme. De primitor a ceea ce refuză alte scene.

Dacă nu un cimitir al elefanților, măcar un loc tras sufletul, de lins răni, de spus aici ce nu poate fi spus în alte părți?

Alte părți?

Păi, concurența este în primul rînd strălucitorul Facebook. Cel care dă iluzia că stă lumea atentă (cît de cît) la zisele-ți, la persoana-ți.


Dincolo de acest Intro...

Postarea de aici are în vedere un subiect ce - simt eu primul - a ajuns a prisosi în acea altă parte.

Și anume relația cu nea Baticu.

Și legat de care păcătuiesc în mai multe moduri.

Am fost, de pildă, un fiu în mare parte necuviincios față de dînsul (cu precădere după 1990).

Totodată, trăiesc azi un sentiment mai mult decît blamat între oameni, și anume acela de a te băga excesiv în sufletul altuia (de ce e blamat, poate spune un psiholog...). Bașca comportament (tot din parte-mi) de oarece d. Goe, în sensul a voi doar să obțină de la respectivul părinte.

Astea fiind zise și avînd ceva mai multă ordine în ogradă, pot griji și de altele.

Deseori, sentimentul păcatului ne este unul decurgînd nu atît din o eroare, cît din pedeapsa pe care o așteptăm de la mai-marele iritat de ea. Asemănător, într-o ciocnire gesturile noastre -  paznicul interior contează mult să îți recunoști așa-zisele păcate. Să le privești ceva mai atent. Vedem în așa situație că dracul nu e atît de negru. Că acea descoperire reprobabilă ține, după o vreme, de „Ei, și?”. Iar totodată îți conferă liniștea interioară pentru a comite și alte păcate.

Mai exact, devin tot mai conștient că îi reproduc comportamentul de la senectute. Criticismul lui (fie și nu la fel exprimat). Azvîrlitul asupra unui aspect public - îndeobște din sectorul montan românesc - ni-i mai mult decît asemănător.

.

Întreaga postare pleacă de la o intervenție a subsemnatului pe fila AlpinFestival (a distinsului Dan Burlac), unde aceia s-au apucat să scrie despre recent răposatul Paul Pogo Popescu. Unde am intrat cu bocanci cît și cu artileria grea. Iar aceia oprindu-mi accesul pe-acolo, la scurtă vreme.

În acel gest al meu am văzut aruncatul cu capul înainte, în materie de critici montane, al dlui Baticu. Cît și marginalizarea la care l-au condus.

Relația mea cu nea Baticu (I)

Vă pisez pe aici cu (plictisitoare) trimiteri la un om, legat de care veți fi fost mititei (sau deloc) la vremea cînd s-a prăpădit, darmite cînd a trăit.
E vorba de Niculae Baticu (1909-1998).

Știu că nu e frumos, să-o țin langa cu dumnealui, dar simt nevoia s-o mai fac o dată...
Mă acuz primul (sînt campion la chestia asta cu autoacuzatul...), în ultima vreme, că-s doar critic spre dumnealui. Asta, mai ales în interioru-mi.
O treabă de bine nu găsesc, despre dumnealui!

Neputincios a schimba așa atitudine, apuc să observ că am proiectat/proiectez pe dînsul cee ace nu am putut face, foarte probabil, spre propriul meu tată.
Către el nu izbutesc, foarte probabil, să fiu doar-critic.

Pe felie, îmi simt groaza de a ieși din acea barcă excesiv-critică, căci asta ar implica un sentiment opus, de la care ceva din mine se ferește ca de dracul...


Bon. Asta fu introducerea.
În practică, pe cînd extrag din jurnalul altor vremuri informații pentru memoriile montane personale, simt că îi fac lui nea Baticu un serviciu foarte important. Îl înfățișez, iar asta nu oricum (precum în elogiile altora), ci viu. Cum mi-a fost văzut în... prezentul de atunci.

PS
Alunecînd în odaia lui Freud, am mari probleme cu a(-mi) recunoaște implicatul excesiv în sufletul cuiva.
E o treabă cu nimic mai prejos decît un traseu alpin dificil.
Iar ea avînd cîteva componente neplăcute (care forjează însă un tare-n clanță, pentru a cita pe confratele Adi Andone), în a le accepta.
.
**
.
Ca ins cu imaginație bolnavă ce mă aflu, mă întreb dacă și cu persoana mea se va juca cineva precum cu plastilina, peste vreo n ani.
O să spuneți aici că aș vrea eu, asta... Voi avea însă parte de năprasnică uitare, întreruptă doar de trimiteri furioase, cum că ce ticălos s-a întîmplat să fiu, pe aceste plaiuri iubite de Dumnezeu...

Moare un om pe munte (II)

Mi s-a întîmplat într-o vreme să nu fiu de acord cu afirmațiile confratelui montaniard Dinu Mititeanu.

Prin urmare, de cîte ori aveam ocazia, procedam, precum anticul Cato. Mai exact, nu ceream distrugerea Cartaginei, ci punctam public (inclusiv pe fila Fb a impricinatului), că am îndoieli privind partenitatea unei cărți de munte oarecare.
Adică, autor nu e acolo cel pomenit pe copertă, ci altcineva.
.
Nu dădeam cu parul, nu bălăcăream, doar o țineam cu acea picătură chinezească.
.
În situația respectivă, adversarul meu nu mi-a răspuns...

(deși putea spune: „Domne, poți bănui în continuare, noi să fim sănătoși... Cînd te fac o bere?")

... dar la un moment o făcut-o pentru toți anii lui de tăcere.
.
Mai exact celor șase-șapte cuvinte mari și late, ale mele, le-a opus vreo cinci sute de cuvinte, dacă nu mai multe.
.
Este drept că acea avalanșă nu i-a fost de mare folos, întrucît subsemnatul practică dezinvolt - în așa situații - stilul jiu-jitsu. Adică se folosește de vorbele adversarului,...
Carele, fiind om, se scapă de una, alta ori mai multe.

Nea Baticu avea o zisă, privind inamicii dumisale: „Să-i lăsăm să vorbească... Așa tip de oameni, versați în minciuni, se vor încurca inevitabil în ele"

Cam așa pățesc acum, cu accidentul lui Paul Popescu. Unde atît am vrut inițial, să-mi spună și mie unde și cum a murit acel ins, căruia îi ridicau ode ("Îngerul roșu", între altele).
Precum preopinentul indicat mai sus (adică Dinu Mititeanu), așa m-au trecut Cibinul / Dunărea și aceștia.
.
Fără îndoială, acei stimabili nu-s deloc obișnuiți cu rătăciți ca mine, altfel ar sta ceva mai atenți la ce emană dumnealor. N-am idee unde au deprins acea siguranță de sine totuși sinucigașă - pot bănui că li se trage din viețuirea exclusiv printre amici. Mai neelegant spus, doar prin tribul dumnealor.
Unde lucrurile sînt așezate, de pildă în privința metaforelor, respectiv a modului în care trebuie tratat un eveniment ori altul.

Cred că tărășenia cu accidentul Pogo ar merita un material de carte, ca să aibă idee urmașii cum ne era firea, la anul Domnului 2024...

Pe felie, descopăr acum puțin timp încă o chestie tare simpatică.
Un domn Adi Andone, crezîndu-mă frunză în vînt în ale opiniilor, îmi spune că răposatul era pasionat de munte (altminteri nu am afirmat nicăieri contrariul), iar totodată îmi oferă un link, la o postare a Salvamont-Salvaspeo Cluj.

Îmi arunc ochii pe acel text, și stilul îmi pare al naibii de familiar:

„Pogo e legenda vie a munților”. Era expresia tuturor când vorbeau despre unul dintre cei mai temerari schiori de freeride și unul dintre cei mai dedicați salvamontiști din România. Din nefericire, de câteva ore, vorbim despre Paul ”Pogo” Popescu ca despre legenda noastră, lipsită însă de atributul vieții, înghițită de o grozavă avalanșă la Bâlea...”

Crescut de mic în feeria munților și în mijlocul salvamontiștilor clujeni, unde tatăl său este medic voluntar, Paul avea să devină repede răsfățatul pereților calcaroși înalți de sute metri din Cheile Turzii. Acolo reușește, adolescent fiind, câteva premiere care au rămas neegalate și astăzi. Iernile, însă, îi duceau bucuria pe pârtiile de schi, și mai ales în afara lor. ”

Îndrăznesc să cred că autorul acelor frumoase vorbe e Dinu Mititeanu. Îmi permit să fac afirmația asta, ca unul care i-a cercetat ceva mai atent scriiturile.
Ca urmare, mă iau mîncărimi în creier și la buricele degetelor (cele ajungînd pe tastatură), să șed ceva mai atent pe desfășurarea de forțe, din ceea ce-mi permit a numi Situațiunea Pogo...

Ador a cerceta, ce le vine unor vii, a se produce precum acolo. Ce glande interioare au dumnealor a mulțumi, prin acele gesturi și discursuri.
Respectiv cum li-i atmosfera, în grupul ce simte nevoia să emită așa înalte pastile...

PS
Între multe altele, din extrasul anterior...:
„În acești munți, freerider-ul Pogo devine subiect de filme documentare europene despre schiul din afara pârtiilor. Devine legenda vie.”
E nostim că acel film e unul făcut de noi, pentru noi (e vorba de grupul de amici, despre care se poate explora, cum va fi arătat mîna spălînd-o pe cealaltă). Care e declarat însă film documentar european...

Cineva te acuză că spui prostii

Cineva te acuză că spui prostii, sînt slabe șanse să îți spună si care sunt acelea.

Asta intrucît contraargumentarea ține de tărâmul conștient, ba chiar și educat.
În răstimp fluturarea ideii de prostie ( la celălalt, firește) e tributară primitivului din noi. Care nu le are cu savantlîcuri, a la "Dragul meu, uite cred că ai greșit un pic aici...".

Cînd cineva cineva emite acuze din categoria prostiei (idioțeniei, tembelismului etc), el mizează strict pe descurajarea adversarului.
Nu ține să îi arate aceluia, cu citat și contraargumentare, care e prostia cu pricina.

Mă uit aici că ideea de prostie are la bază o banală eroare a cuiva să presupunem că (există așa ceva, deși nu e obligatoriu).
Aceea capătă însă pe umeri, grație bunilor noștri semeni, o haină specială care o transformă în prostie.

Moare un om pe munte (I)

COLȚUL CÎRCOTAȘULUI.

Moare un om pe munte.
Cineva postează despre asta, dar nu spune despre cine e vorba (eu neavînd de unde să știu cine e Pogo), nici de unde i s-a tras.

Chiar și fără așa amănunte, sumedenie de oameni se lansează în avalanșă (honni soit qui mal y pense!) de RIP-uri, de „Dumnezeu să-l ierte!” și tot așa.
N-am de lucru, ca de obicei, și solicit niște informații ceva mai concrete. Urgent se bășică un nene pe acolo:
„Ce vrei mai concret decat ca a murit un om suprins de avalansa? Util era sa nu te scape barza in cap!”
.
Dincolo de amabilitatea aparte a tipului, privesc la postare și nema vreun detaliu, în acele direcții.
.
Inevitabil încerc să pricep cum gîndesc așa tipi... Și ce anume, din niște vorbe (ale mele) totuși cuminți, îi deranjează atît.
Cred că e vorba de un tulburat dintr-o stare tare plăcută. E vorba de viața de zi cu zi. Și care-i prelungită inclusiv în modul în care tratează moartea cuiva./
Așa simt eu, care nu mi-aș da lesne instinctul la gunoi.

Este eternul cocoon, pe care ni l-am amenajat roz, ca să ne simțim bine.
Iar deranjul că așa ceva le este afectat, se află direct proporțional cu cantitatea de fals de acolo.

La chestiune, imaginați-vă cît vor sări aceia în sus, dacă întreb un lucru mic...
Și anume cum se face că tocmai un salvamontist (altfel nu văd de ce postează acea instituție informația) nu știe să aprecieze condițiile de avalanșă.

Știu.
Sînt un om rău.

Cui nu-i place, adaug că pot fi și mai rău.
Cu aceleași cuvinte domoale. Și, spun eu, raționale.

Cîrcotașii, din motive nu chiar aplaudabile (pot trece acolo invidia, ori oftica de a nu puta trăi într-un grup uman), deranjează construcțiile roze.


PS
Mamă-mamă!...
„Un înger în roșu a plecat în înaltele crestelor...”

E interesant că nu-ți dau o poză în care să poți vedea acel chip de înger...

PS2
Un altul îmi nu îmi oferă datele solicitate, ci un film YouTube, despre activitatea aceluia.
Pot ghici acolo dorința de a trage un rătăcit (eu!) în grupul celor dați gata de lucrurile din clip.
.
Ar mai fi de notat că Salvamontul postează hiper-elogios despre cineva care care nu s-a priceput la avalanșe. Iar implicit l-a luat una.
.
În paralel, cînd vreun ins de rînd calcă pe bec, să te ții iritări, epitete etc., din partea acelei instituții și a fanilor săi...
https://www.facebook.com/permalink.php...

Păreri

Andreescu Doru Iulian
21 ianuarie 2024
Astăzi de ziua sa, Zăpada a oferit un spectacol pe măsură, Valea Caraiman, filmare din telecabina Bușteni-Babele, zona Țancul Berbecului, Valea lui Magheru și Valea lui Țoc oferită spre vizionare cu acordul și amabilitatea domnului Arvatu Loredan, un prieten drag, un om deosebit de amabil, o enciclopedie de povești despre munți și văi, despre oameni munților și viața sa trăită acolo sus în liniștea naturii.
Lore de la telecabină

M. Ordean

Nu prea pică la pace buștenenii, pe linie de toponimie, cu montaniarzi din alte localități care bat Bucegii...
Acum aud prima dată despre Valea lui Magheru...
Ori a lui Țoc.

Andreescu Doru Iulian

Mircea Ordean Vă salut cu respect, nu cunosc zona deci nu pot să întru într-o discuție pe linie de toponimie cu Dumneavoastră, doresc să discutăm, tot timpul avem de învățat, eu am distribuit o filmare a lui Lore , un om al zonei pe care îl respect și am încredere, dacă mă înșel îmi cer scuze pentru dezinformare. Ar fi benefic să dezbatem pentru a lămurit, este foarte important să nu dezinformăm. Dacă nu am auzit nu înseamnă că nu există.

M. Ordean
Eu nu am spus nimic despre dezinformare.
Doar observam lumile (toponimice) diferite, în care evoluează buștenenii, respectiv ne-buștenenii.
Într-un fel îi înțeleg pe localnici. Locul este „al lor”, și nu al veneticilor - care vin și pleacă. Partea proastă este că ei nu au catadicsit, în timp, să pună de o descriere/hartă a locurilor. Tot veneticii s-au ocupat cu așa ceva...
**
„o enciclopedie de povești despre munți și văi, ”
Sînt curios, cum arată acele povești despre munți și văi (ba și adunate într-o enciclopedie)... Publică dintre ele, din cînd în cînd?

Andreescu Doru Iulian

Domnule Ordean, aici mă retrag, nu înțeleg aceste diferențe și paralele: Bușteneni și ne-Bușteneni, localnici și venetici.

Chestia că îi înțelegeți pe localnici vă felicit, eu nu am auzit și nici nu am sesizat o astfel de situație, citez " locul este "al lor", și nu al veneticilor-care vin și pleacă " și credeți-mă vin destul de des în zonă.

Cât despre al doilea comentariu îmi pare rău pentru Dumneavoastră că nu știți cum "arată" povești despre munți și văi adunate într-o enciclopedie.Din punctul meu de vedere este pură răutate, venită din multă superioritate, nu vă cunosc dar vă respect chiar dacă Dumneavoastră nu m-ați salutat.

Îmi pare rău și îmi cer scuze dar nu am înțeles nimic din aceste comentarii.

Sper ca pe viitor să nu vă mai deranjez cu postările mele, ați demonstrat că nu aveți calitatea să mă corectați, chiar aș îndrăzni să spun că nici nu aveți acordul meu să vă umflați în pene pe pagina mea cu termeni de genul "toponimie" și nu credeam că în anul 2024 mai aud cuvântul sau expresia de "venetici"

Dacă v-am deranjat cu ceva la mine acasă, să știți că nu vă obligă nimeni să veniți.

Cu respect Doru călător.

M. Ordean
Interesant mesajul dumitale!
„Cât despre al doilea comentariu îmi pare rău pentru Dumneavoastră că nu știți cum "arată" povești despre munți și văi adunate într-o enciclopedie”

Mi se întîmplă să nu fi văzut așa ceva pînă acum.
Dacă ai idee de vreo așa enciclopedie, dă-mi și mie de veste - ca să îmi bucur și eu sufletul, cu filele ei.

Comentariu de final.

Mi s-a întîmplat să vorbesc cîndva despre cocoon, mai exact locul confecționat din falsuri și în care de simțim bine.
Iar totodată ne aflăm răniți, cînd cineva atentează la acel edificiu.

Invitabil, acolo nu poți recunoaște amănuntul de mai sus, nici sentimentele ce răbufnesc în tine. În cazul ultimelor, le atribui celuilalt. De pildă că e răutăcios.

 Sar cu același prilej în sus și complexele, de pildă cele intelectuale.

Stagiu militar

M-am nimerit în cuvenita militărie în 1980-81.

Nu mi-a fost dragă, admit asta din start.
Am intrat pe poarta acelei unități de la marginea Bucureștiului bou, și m-am întors vacă. Adică nu m-am schimbat.

Pe cînd un tovarăș locotenent major ne făcea pozele pentru așa-numitul carnet de serviciu, l-am întrebat dacă are nevoie de cineva care să se priceapă la fotografii. Asta însemna, atunci demult, și pricepere în laboratorul de profil (developare, mărire).
Pe moment, omul nu a zis nimic, dar peste cîteva luni, cînd a plecat cu trupa lui la așa numitele munci agricole, m-a contactat și m-am ocupat eu de laboratorul unității. ce se făcea acolo vă spun altădată.
În acea calitate, am tras ceva poze, fiind ins care, între altele, avea voie să țină un aparat foto în unitate.

Imaginile alăturate le iau la nimereală, dintr-o colecție de negative pe care pînă acum nu am dat-o la gunoi, ba am și scanat-o.

Cu speranța că cele legate de acea unitate nu mai reprezintă un secret militar, pe care imperialiștii să-l culeagă de aici precum o pasăre de pradă, menționez că am făcut armia la UM 01305, ceea ce înseamnă Regimentul 2 Mecanizat, din Șoșeaua Olteniței.

Șef mare ne fu inițial un d. colonel Velicu, iar apoi Pîrcălăbescu (acela care fus-a șef al gărzilor patriotice și mai apare în filmele de la Revoluție). Mie mi s-au părut oameni de treabă (firește, în limitele funcției dumnealor) Ofițeri de treabă am avut în mare și în compania unde am fost repartizat, de Geniu.
Că printre colegi am avut și exemplare mai ale dracului, cărora le port pică și azi, e altă poveste.

Mărturisesc aici că nici eu nu am fost ușă de biserică, aroganța mea iritînd și atunci pe-ăi mai slabi de înger...

Postarea aceasta am pus-o inițial pe un grup Facebook oarecare. Au apărut acolo niște comentarii deloc amabile de la unii, legate de mențiunea mea inițială că am plecat bou și m-am întors vacă.
Aș fi luptat liniștit cu acela, dar m-am trezit cu un mesaj că administratorii analizează postarea mea.
În condițiile astea am șters postarea de acolo, iar totodată m-am retras de pe acel grup.

Mi-am zis totodată că poate o merita să se refugieze aici...

Poate e și un antrenament pentru cînd, peste trei-patru ani, oi porni și niște Memorii urbane (nu doar montane)...

 

Vechi

Imagine postată aici.

În localul cu pricina funcționase anterior Poșta Română. Mergeam acolo, la un ghișeu de filatelie, să ridic micile premii care mai apăreau în așa numitele plicuri filatelice (costau de la 2 la 4 lei).

Un alt asemenea loc, de ridicare a respectivelor premii, era la magazinul „Filatelia”, situat alături de blocul-turn din Piața Palatului. Îmi aduc aminte și acum emoția dar și atmosfera fascinantă (de seară altminteri, un pic umedă) din ziua în care l-am căutat, iar apoi găsit și trecut pragul. Aveam vreo opt ani. De Palatul poștei avusesem idee, căci mai circulasem cu părinții pe acolo, de acel magazin, nu.

Îmi este azi aproape imposibil să nu trag cu ochiul spre fostul său local, cînd trec prin zonă!

**
Un pic mai tîrziu îl văd în hora din imagine pe N. Ceaușescu.
Ce chestie, era pe cai mari, dar îl despărțeau 17 ani de 1989... La o adică, au picat dictatori de pe culmile gloriei și mai devreme decît dînsul...

„Luni, 20 noiembrie, la Cluj-Napoca...

„Luni, 20 noiembrie, la Cluj-Napoca, în cadrul Transilvania Mountain Festival, va fi lansată „Iarna în munți”, ceremonia fiind oficiată de Ovidiu Blag, el însuși un excelent model în tot ceea ce face. /.../
Din caldele cuvinte ale lui Cosmin Andron apare în prim plan idea de model. Nevoia de model, speranța într-un model, modelul mentor care nu predică din amvon, ci trage, cum se spune, alături de tine. Iar Dinu Mititeanu, dincolo de toate împlinirile lui – numeroase și întru totul de prețuit – are și această superbă virtute, cea de a fi model pentru toate generațiile.”
(Mihai Ogrinji)

Privesc deseori la formula asta, că vreun seamăn se află model… Sună mai mult decît frumos, pînă și un frustrat, un invidios pe fericirea altora - ca mine - va recunoaște asta.
Apoi mă apucă o boare ceva mai terestră. Însoțită de curiozitatea cum arată, ce face un model. Respectiv, iar el fiind un model, oare se apucă alții a-l copia? A-i prelua cutare ori cutare însușire?
Iar de aici, lucrurile se complică/devin complexe în mintea mea. Mai exact, nu e treabă simplă, să iei concret pe careva drept model. ă te uiți la cutare trăsătură a lui, iar apoi să decizi că o vei copia, că o vei integra în conduita ta.

În practică, simt că lumea nu se grăbește la așa ceva. Și cănd se apucă a copia vreunul, o face instinctiv, iar așa fruct al adîncului va avea oroare de opusul său, și anume creațiile conștiente, în baza frumoase idei (sociale), de model.
Cred că se întîmplă altceva… Ne plac „izvoarele” de plăcere captabile ușor, cît și imediat. În așa categorie intră vorbele mari. Esențial în cazul lor nu le este scaunul la cap, ci plăcerea pe care o produc în suflet.

În acest stadiu al vorbăriei mele, aș da un ochi și asupra formulelor, de tip 'model', ce ajung să bucure omul normal. Și pe care acela le dobîndește pe calea educației. Ultima reprezentînd și un mod de a implanta 'elevului' nu doar valori (de genul „Cînd vine vorba de țara ta, trebuie pe de o parte să /zici că/ o iubești, iar pe de alta să latri/murseci pe acela care nu procedează așa”), ci și expresii, comune cu ale altor educați, și care permit astfel comunicarea. Ori a ne bucura împreună la un discurs frumos. Ultimul fiind o îmbinare de noțiuni care ne plac nouă, celor de rînd, cît și celui/celor care se află mai mari în societatea locului.

Acolo asculți un discurs despre modele și te simți bine. Ori despre decembrie 1989, pe fila dnei Marilena Rotaru.

La ultimul, ca tot insul needucat (dar fan Petrarca: „Nu cunosc lucru mai plăcut, decît a învăța”, am dat să culeg eventualele informații interesante. Or `solul' de acolo nu oferă așa ceva. Informațiile sînt puține și partizan/subiective. Dar locul e plin de formulări plăcute sufletului, acelor inși educați, iar totodată membri ai unui grup apropiat de interese. Iată un extras:

„La fel am simțit și marți, când am trăit, din bancă și de la catedră, prezența într-un vast catalog al afinităților, aleselor prețuiri, gratitudinii profunde, bucuriei curate, libertății binecuvântate. Cu mulțumiri și adâncă recunoștință, strig o parte a acestui catalog (el e cu mult dincolo de ce a încăput în Aula Bibliotecii Academiei) cu care am împărtășit marți un exercițiu de admirație reciprocă.”

Inevitabil, și de bine ce pomeneam mai sus că mă aflu un ins frustrat etc., m-am întrebat cum stau respectivii la așa capitol, dacă au nevoie de respectivele „perii” , deloc-deloc singulare în acel material.

PS
E comemorată zilele acestea Monica Lovinescu, fost comentator cultural la postul de radio Europa Liberă, în anii comunismului.
Zicea dumneaei: „Pe memorie se întemeiază spiritualitatea oricărui neam, iar în anumite încercări extreme din memorie și doar din ea izvorăște salvarea”.
Pornind de la acel extras, care fără îndoială extaziază mulți compatrioți, pardon, români!), imediat mă întreb cum arată salvarea aceea. Respectiv ce s-a ales de ea. Sîntem salvați azi șamd?
După aceea, privesc la restul bucății, identificînd interesele din spatele vorbelor frumoase... Căci nu e îndeajuns a le legăna în discursuri-miere, ci și a folosi acțiunea în folosul propriu, mai exact al situării cît mai înalte, în societate. În context, a jongla cu termenul de spiritualitate, de pildă, e o cale de a sui, spre locuri atrăgînd reflectoare, și dobîndind astfel suportul unei categorii importante de oameni.

În baza acestor amănunte, diriguitorii vor trata amabil grupul nostru, declarîndu-ne mari, iar în paralel repartizîndu-ne un ban cinstit, pe calea instituțiilor culturale în care ne aflăm cuprinși.
Diriguitorii ne vor fi recunoscători și pentru că, aducînd oameni de rînd în „ograda” noastră, îi domolim, prin sentimentul că se află într-un loc valoros, și sub pulpana vreunui „elefant”alături de care el, „șoricelul” tropăie pe puntea vieții.
Or, așa încîntare îndepărtează de spectrul anarhiei, ce îngrozește orice conducător de țară demn de acest nume.

PS2
„ Dinu Mititeanu [...] model pentru toate generațiile.” (Mihai Ogrinji dixit)

Cred că ultima grijă a unui om ce vîntură asemenea formule este să verifice, dacă:

1) într-adevăr este model
2. dacă este model pentru o întreagă generație (adică sumedenia de inși ce compun așa ceva, în cazul nostru de o generație montană)
3) dacă e model apoi pentru toate generațiile (urmînd a decreta cam care sînt alea, gen de la ăia născuți în 1900 toamna, pînă la cei care au mers la școală în toamna asta).

La chestiune, din experiența mea, nimeni nu sare în sus mai tare decît insul (aparent civilizat) de ale căruia așa minunății te îndoiești. Explodează, iar instinctiv cine ar avea obiecții la acel balon de gogoși (asta dacă nu cumva el însuși flutură ori aplaudă ceva asemănător, prin alte ogrăzi) se sperie. Și renunță a-și face cunoscută părerea.
Am sentimentul că vorbele mari semnalizează o cantitate echivalentă de agresivitate, gata să producă un cataclism, dacă lucrurile nu stau cum îi vine bine respectivului. Asta, dacă acela se simte într-un mediu cît de cît protejat, pentru firea și interesele sale..

Pe cînd lecturez materialul alăturat... *

Pe cînd lecturez materialul alăturat, al inimosului d. Mihai Ogrinji, îmi răsare în minte un delicat subiect. Și anume, cine va prelua ștafeta revistei „România Pitorească”, după inerenta retragere a directorului ei (care se apropie de 75 ani), mai sus pomenit.
Aici puteți întreba, la fel de galant, cine va prelua, cîndva, ștafeta criticismului în scrisele montane românești.
Păi, nu știu... Dar urmez asiduu un curs postuniversitar despre Inutilitate!
Ultima dată ne-a fost predat acolo un pasaj din Vechiul Testament, mai exact din Eclesiarhul.
Ceva despre deșertăciune, sau în genul ăsta.

PS
Situația acelei publicații îmi aduce un pic aminte de aceea echipei de fotbal Steaua.
Mai exact, există un trecut valoros, dar imposibil de reeditat azi. Din fericire, trecutul rămîne precum bunicul proptit în geam, pentru ca nepoții să-i mai primească pensia.

Firea umană *

FIREA UMANĂ.
Mai exact, dinspre subsemnatul văzută...
.
Mi-a rămas mintea la o expunere despre Modele...

„...Din caldele cuvinte ale lui Cosmin Andron [cele dintr-o prefață de carte] apare în prim plan idea de model. Nevoia de model, speranța într-un model, modelul mentor care nu predică din amvon, ci trage, cum se spune, alături de tine. Iar Dinu Mititeanu, dincolo de toate împlinirile lui – numeroase și întru totul de prețuit – are și această superbă virtute, cea de a fi model pentru toate generațiile....”

În baza nefericitei înclinații de a lua în serios așa noțiuni (ele fiind destinate unei cu totul alte recepții publice), m-am întrebat cum stau cu modelele.
Trecînd peste acela avut în persoana lui Niculae Baticu (iar relația cu acesta desfășurîndu-se deloc precum în cărțile frumoase), pe moment, și de bine ce-i luasem un volum de la bibliotecă, mi s-a dus mintea la Constantin Argetoianu.
.
Nu a existat vreo ezitare în așa opțiune, atîta doar că au intervenit curînd sumdenie de (hulite) nuanțe.
Mai ales în ultima vreme, i-am identificat Conului Costică destule subiectivisme, destule nu-se-face (în raport cu valorile mele). Prin urmare, m-am întrebat cum pot simți că îl am de model, cînd îi pot reproșa destule.
Iar de aici a pornit explicația că dumnealui e model PENTRU O ANUMITA PARTE a mea.
Aceea mai primitivă, și unde nu se face caz că acela minte ori exagerează, ci doar pentru că pică bine la suflet.
.
Esențialul este să și-l simtă pe acela protector
(abia într-o fază mai înaltă te gîndești a copia comportamente ale aceluia, lucru altminteri imposibil... A căpătat Mihai Sebastian ceva din Nae Ionescu, dacă i-a fost ucenic, dacă l-a admirat o vreme? Nu cred.)
.
De ce pică bine, la corazon?
Păi satisface pornirile agresive, respectiv de a minimaliza semeni (declarîndu-i inferiori sau, culmea, imorali, incorecți etc - inconștientul neavînd vreo treabă, cînd e să combini noțiuni ireconciliabile altminteri, în zona conștientă.
.
După ce l-am rezolvat pe Argetoianu, m-am întrebat cam cine ar fi demn să fie luat, fie și de amorul artei (trecînd-mi etatea luatului de modele) drept model...
Iar mintea a fugit scurt la nea Radu Ț., înaintaș montaniard, învățat, memorialist.
.
Dar și aici fură probleme..
Interesul pentru dînsul decurgea din nevoia unei alte părți interioare, de a se refugia în preajma unui ins care să nu ne creeze probleme.
În cazul de față, R.Ț. era un ins ce părea să se manifeste la polul opus agresivității.
.
Mica problemă aici, s-a ivit din faptul că dacă vreun seamăn ni se pare de pus la rană, asta nu înseamnă că el se / ne poate feri de agresivitățile altora.
Acea parte interioară ce-l voiește de model pe amintitul (sper să nu se uite strîmb rudele dînsului, pentru așa divagații...) nu ține să rezolve însă urgențele altor surate din suflet, ci doar pe ale ei.
Bineînțeles, o rezolvare pe calea viselor, a dorințelor.
.
Prin urmare, iau eu, cel conștient, hățurile și spun că ultima iluzie se naște inclusiv printr-o cunoaștere incompletă a celui ales drept Protector. Mai exact, el nu e bun, neagresiv șamd., ci și-a refulat acele trăsături aparent absente.
Și care îi ies la suprafață pe alte căi, reperabile ochiului psihologului.
:
Și uite-așa rămîn fără „giudețul” modelelor, permise fiindu-mi aici doar jocurile mentale, cum că X mi-ar fi scut, în fața belelelor existențiale.
Se poate degusta acolo sentimentul respectiv de siguranță, dar este unul strict mental, care se risipește urgent, la prima boare de realitate (ce să mai spun la furtunile acesteia!).
.
În ce-i privește pe aplaudatorii de modele, și riscînd să îmi repet vreo idee recentă, acei oameni sînt educați înainte de toate (iar obișnuința fiind a doua natură) să se simtă bine ÎN PUBLIC vehiculînd noțiunea respectivă ori ele ca ele.
Simțitul bine cu pricina decurge din faptul că alți inși din mediul dumnealor aplaudă pomenitul (inevitabil laudativ) al acelei vorbe. Și iar se simte bine respectivul (e ceva în genul copilul mîngîiat pe cap de învățătoare, iar apoi mamă, că s-a comportat bine la școală).
.
O singură problemă ar subzista aici.
Mai exact, sînt curios cum procedează aceia în afara ”Sălii festive”. mai exact ce spune cu vreun amic, la o bere, despre modelele uman.
Ori cu mama sau nevasta cînd deretică prin casă. Ceva îmi zice că nu circulă atunci afirmații de genul ”Eu am, sau aș lua pe cutare drept model”.
Pesemne respectivii știu că așa noțiuni se vehiculează doar în anumite medii. Ori cînd scrii acasă un material pentru acele medii.
.
Nu aș face haz de situația lor.
Sau barim dorește asta o parte din mine, zice-se inteligentă destupată etc..
O altă parte se poate lăsa liniștită pe valuri primitive, pe a căror spumă scrie furie, dispreț, dor de a pune mîna pe par.

PS
„DINU MITITEANU
sau „Verba vocant, exempla trahunt!”
„La mijlocul anilor ’90, când m-am mutat în Cluj, ca student, auzeam tot timpul, în cercurile montaniarzilor, numele lui Dinu Mititeanu, Domnul Dinu (cum îi spuneau cunoscuții mei). În timpurile de dinaintea internetului cotidian generalizat și a rețelelor sociale virtuale, notorietatea cuiva se construia prin viu grai și de pe urma unei activități validată de comunitate. Domnul Dinu era deja o legendă. Îi întâlnisem numele prima dată în „Singurătatea verticalelor. Jurnalul unei vieți frânte” de Alexandru Brăduț Șerban, însă prima întâlnire veritabilă, față în față, avea să se întâmple abia în 2010, când am revenit la Cluj. Domnul Dinu așa cum l-am cunoscut eu atunci mi-a lăsat impresia unui om extrem de vivace, de entuziasmat, de motivat, până la punctul în care tineri care aveau o treime din vârsta sa abia puteau să țină pasul. În 2005, a făcut parte din echipa care a pornit Secția Universitară Cluj a Clubului Alpin Român, iar cinci ani mai târziu continua să fie motorul acestei întreprinderi. Pentru un fost cadru universitar înconjurat de studenți pasionați de munte numele secției Clubului alpin părea cât se poate de potrivit, asta până când ajungeai să îl cunoști pe Dinu Mititeanu și îți dădeai seama că el este primul dintre studenți, atât ca nivel de energie, dar mai ales ca dorință continuă de a învăța atât de la alții, cât mai ales împreună cu alții.”
Este un pasaj din admirabila Prefață la cea de-a patra carte a lui Dinu Mititeanu, semnată de un alpinist pe măsură, Cosmin Andron, ghid montan UIAGM, profesor la École Nationale de Ski et d’Alpinisme, Chamonix. Mi-a fost greu să aleg doar un scurt fragment din această minunată poftire a cititorilor să călătorească prin paginile și universal cărții recent apărute în Colecția verde a editurii România pitorească. Textul este absolut exemplar și merită să fie citit și recitit de la un capăt la altul. Din caldele cuvinte ale lui Cosmin Andron apare în prim plan idea de model. Nevoia de model, speranța într-un model, modelul mentor care nu predică din amvon, ci trage, cum se spune, alături de tine. Iar Dinu Mititeanu, dincolo de toate împlinirile lui – numeroase și întru totul de prețuit – are și această superbă virtute, cea de a fi model pentru toate generațiile.
Întâmplarea (oare numai întâmplarea?) face că în „Etimologii turistice”, de Dan Slușanschi, care va ieși din tipografie săptămâna ce va să vină, „Modelul” – de care avem atâta nevoie în orice domeniu - să fie abordat și cu „instrumentele” specific lingvistului. Reproduc tot parțial din paginile acestei cărți vecină de raft cu „Iarna în munți”: „Căutându-și prin forțele proprii calea în viață, tineretul simte totuși mereu și instinctiv nevoia de a găsi cui ar dori, cui i-ar place să-i semene. A semăna (lat. similare) și a se asemăna (lat. adsimilare): dorință de a ajunge, prin comparație, prin alegere liberă și prin străduință asumată, seaman (cf. lat. similis) celui luat drept model este o năzuință firească sufletului omenesc neînjosit de stricăciunea urii, a invidiei, de tina barbariei. Reînnoirea și precizarea continuă a acestei tendințe normale către asemuire și imitație a facilitat, datorită insistenței asupra ei, crearea dubletului sinonimic, inspirat și din modelele biblice, chip și asemănare, prin alăturarea ulterioară, într-o pereche ritmică, a lui chip (cf. sârb. kip, ung. kép) care delimita, mai strict — în raport cu față (lat. pop. facia, corespunzând gr. eidos, v. slav. lițo) — imaginea fizică limitată, schița figurii și a ținutei caracteristice modelului de urmat.
În decursul vremii, alte cuvinte au venit și ele să înveșmânteze această idee, fie prin împrumut popular, ca pildă, fie prin împrumut cult, ca exemplu (din fr. exemple, după lat. exemplum, „model sau eșantion tipic [ales]”) ori ca model (fr. modèle, luat la rândul lui, în sec. al XVI-lea, din it. modello). Neîncetata înnoire a fondului moștenit din latină prin cuvinte mai precise de împrumut curent sau livresc dovedește importanța dată „modelării” în spațiul formării, al creșterii spirituale, suiș plin de încercări care nu se poate lipsi, pe lângă judecata teoretică, formulată în gânduri și cuvinte (în logoi), de exemple concrete, cu adevărat convingătoare (paradeigmata). Acest lucru se află cristalizat în cunoscutul dicton latin „Verba vocant, exempla trahunt”: „Cuvintele ne cheamă, exemplele ne iau după sine”…
Luni, 20 noiembrie, la Cluj-Napoca, în cadrul Transilvania Mountain Festival, va fi lansată „Iarna în munți”, ceremonia fiind oficiată de Ovidiu Blag, el însuși un excelent model în tot ceea ce face.
Mihai OGRINJI”

Pe un stâlp din bucureșteana stație de metrou Piața Unirii 2 @

Pe un stâlp din bucuresteana stație de metrou Piața Unirii 2 stă un banner, cu ceea ce îmi pare a fi brâncușiana Pasăre măiastră.

Civilizat este să nu faci comentarii precum cel de mai jos, dar nu mă pot abține...
(în asemenea situații, din câte am reținut eu din aer, Societatea îți spune că dacă tot nu aplauzi chestia aia plăcută Ei, barim taci dracului din gură, în privința comentariilor contrare...)

Tărășenia nu m-a entuziasmat, iar mintea automat a cercetat cum arată ceva asemănător - ca linie - Păsării măiestre, dar care îmi pică mie bine la inimă,
Și de bine ce revăzusem azi niște imagini montane, din vara scursă, neuronii mi s-au dus ață spre Colțul Grohotișului din Bucșoiul (Bucegi)...

Altă viață...
Ce e drept, imaginea mea nu unește oameni, la nivel macro.

Apropo.
Dacă în lumea românească spui că nu îți place Coloana infinitului, ești luat cu huo.
Dacă între montaniarzi spui însă că nu agreezi, să zicem, silueta Degetului lui Călineț (firește fără să faci mișto de împiedicații cărora le place), nu are nimeni nimic cu tine.

  

Nimic nu mă complexează mai tare... EDV

Nimic nu mă complexează mai tare (între altele) decît accesarea siteului Carpati.org, a materialelor și oamenilor de acolo.
.
Pentru că însă întotdeauna e loc de mai rău în viață, ce spun mai sus e nimic, față de rezistențele ce-mi stau în drum în drum, pînă să îndrăznesc a vizita acel site...

UPDATE.
Intro.
Ideile sînt chestii asemănătoare ruralilor ajunși la oraș. Ele cheamă / sînt urmate de alte idei.

De pildă, stau eu ce stau pe ideea din postarea inițială, dar apoi meditez de ce nu mă tulbur la pătrunsul pe alte siteuri, să zicem despre gătitul în zilele de post.
Or, simt că am încercat să-mi rezolv problemele existențiale (este că-i măreț zis?) pe calea muntelui.
Iar atmosfera, oamenii sau ce moaș-sa o mai fi la Carpati.org s-a aflat o scenă și mai bună, pentru ce bănuiam eu a fi rezolvarea/îmblînzirea acelor cartofi fierbinți interiori.
Atîta tot, și citînd aici un op de psihologie oarecare, am grămădit încă o dată pseudosoluții, peste alte pseudosoluții. Adică nu am rezolvat nimic.
Consecința fiind că doare, ideea mersului pe acea filă de net...
.
Bineînțeles însă că tot e mai bine așa, cu necunoscute cît cuprinde, dar depășind totuși un disconfort măricel/grozav.

Pe felie, în dimineața asta, pe cînd îmi scriam amintirile despre Piatra Craiului, m-am lovit de problema relațiilor mele cu răposatul Mugur(el) Ilie.
Și care au fost ceva mai mult decît mers în tiura X, depășit problema Y., but berea Z la Bușteni, anunțat neveste că sîntem ok.
.
Iar asta nu neapărat pentru că ar fi existat vreo relație deocheată între noi (dacă a fost, rămîne de conștientizat dureros, iar apoi acceptat), ci pentru că în cazul meu A TRAS ALTE IDEI, în materie de conștientizat grajdul lui Augias în care mă aflu, cu ale lui (amintite mai sus) pseudosoluții peste pseudosoluții.
(amicul Cătălin Popescu va zîmbi superior, la așa mostră de primitivism psihologic, dar îmi asum palierul).
.
Cel mai nașpa la gîndurile (de pînă acum...) spre Mugur era legat de modul în care m-a tulburat/acrit/speriat coborîșul din vîrful vîrstelor.
.
Dar uite că de bine ce mă îngroziseră acum nici 12 ceasuri, le-am acceptat cît de cît, ba chiar turui despre ele aici...

E bine să fi atent în tinerețe, pe cine îți iei mentor... EDV

Glumind din start, spun că e bine să fi atent în tinerețe pe cine îți iei mentor.
Eu mi-am luat de model un domn alpinist care se afla tare critic la adresa confratelui Emilian Cristea. În context, îl trăgea ața să meargă la ședințele (publice, ale) cercului turistic animat de ultimul, unde nu simțea nevoia să iasă ca păduchele pe frunte, ci sta mai în spatele sălii.
Același pornire o am și eu, la știrea cu lansarea de carte... 

„A fost o întâlnire încântătoare, aseară, la cinema Modern din Brașov. Mulțumim Dinu Mititeanu, David Neacșu, Dan Burlac. Și edilul șef al Brașovului, Allen Coliban – iubitor de munte, desigur, dar și un pasionat schior, cu frumoase tradiții în familie - a fost prezent, a fost cu noi. Așa, de-o părere: aveți idee pe la ce lansări de... cărți participă, în general, primarii noștri de astăzi? 

Aseară, la Brașov, mâine - la București. La ASE.”

 ...Mai exact să mă duc acolo, dar mai în spate.

Nu cred că așa atitudine ni se trage, mie și lui nea Baticu (căci despre el e vorba mai sus) din prea multă timiditate, din teamă că toți de acolo s-ar pune cu tunurile pe noi. Nu, căci vom fi trecut prin puneri la zid mai neplăcute, care ne-au călit în a sta singuri contra toți.
Dar ne va fi rămas un rest de bun simț, că unele lucruri nu se fac totuși.
(altminteri, nu voi merge, căci nu izbutesc să rezonez cu autorii, cum a fost cazul cu d. Nicolaescu și, în parte, cu d. Gheție)

Pe felie oarecum, mă păștea vijeliosul gînd să mă leg, în vreo postare, de David Neacșu, mai exact de momentul cînd m-am simțit înșelat la bani, de către dumnealui.
Ultimul imbold mi-i primitiv pînă la Dumnezeu, admit asta cel dintîi (și rămînînd totodată convins că a vrut să mă înșele), iar din acest motiv nu pot să nu-i alătur o glazură de înțelegere.
Adică să arăt, pașnic, ce cred că l-a apucat pe acel om. Și în ce fel condiții umane. Cunoașteți în acest sens materialele mele, cu atari explorări umane, cînd inițial sînt critic, iar apoi caut să înțeleg ce-i vine aceluia să procedeze într-un fel sau altul.
Iar caracterul fiindu-ne dat la naștere, fără vreun drept de a negocia asupra lui.

Iar de aici observ că omul normal nu agreează critica (asta s-ar traduce aici prin atacuri, ba și exagerate), dar nici măcar prezentarea lui echilibrată, cu bune și mai puțin bune, iar totodată deferentă. La o adică, e obișnuit cît de cît cu agresivitatea altora, nu și cu umbletul cuiva prin zone sufletești pe care nici el nu și le știe/acceptă...

Altminteri mă luase pe la prînz un soi de depresie.
Zic asta nu pentru a nu deruta lumea, că ce dezinvolt și sigur pe mine mă aflu, pe parcursul zilei. Nuuu, ci, precum orice om normal, și subsemnatul imită luna.
Încerc să arăt doar partea luminoasă (sau măcar invulnerabilă)

La chestiune, tare îmi place cînd descopăr - în cartea unui foarte cunoscut cățărător autohton - trimiteri la pasele depresive pe care le-a traversat (pot bănui că nu au încetat între timp...).
Îmi spun: „Uite, bă, nu sînt singurul într-o ureche!”.

PS
Aveți idee, dl Mititeanu a făcut pînă la urmă „copii xerox” (exprimarea dumnealui!) după originalul jurnalului ce a tot atribuit lui Cuxi Șerban?
Cam așa promitea, acum nici patru ani...

Nu sunt amatorul ideii de poveste IVD (în volum deja)

Nu sunt amatorul ideii de poveste, atât de întâlnită în media. Dar mă las, uneori, pe aripile imaginației controlate. De pildă cum va fi decurs asasinatul lui IG Duca în acei ani '30, și în gara din imagine...


Nu sunt neapărat vreun sadic, ori vreun doritor de sânge, cu așa pornire. Culmea, mi se pare mai plin de viață decât orice, să îmi imaginez întreaga poveste din acea zi de 30 decembrie 1933... De pildă cu cei trei gardiști așteptând zgribuliți ceasuri întregi, cu fierul rece al armei sub haine, să coboare prim-ministrul, de la castelul Peleș...

Pe așa felie mai meditam uneori cum îi va fi decurs ziua fatală lui Gică Rafail înainte de a urca prin hornurile Văii Seci a Caraimanului (1930)... Cum îi arăta postavul hainei de pe umeri, pe cînd suia prin Poiana Mare, către ungherul de munte care îi va fi fatal. Ori transpirația localnicilor care au venit să îi evacueze trupul (iar la baza muntelui așteptând oficialitățile pentru întocmirea actelor, nervoase și cu țigara aprinsă).

Na poveste!, ar zice aici Caragiale...