Relația mea cu nea Baticu (I)

Vă pisez pe aici cu (plictisitoare) trimiteri la un om, legat de care veți fi fost mititei (sau deloc) la vremea cînd s-a prăpădit, darmite cînd a trăit.
E vorba de Niculae Baticu (1909-1998).

Știu că nu e frumos, să-o țin langa cu dumnealui, dar simt nevoia s-o mai fac o dată...
Mă acuz primul (sînt campion la chestia asta cu autoacuzatul...), în ultima vreme, că-s doar critic spre dumnealui. Asta, mai ales în interioru-mi.
O treabă de bine nu găsesc, despre dumnealui!

Neputincios a schimba așa atitudine, apuc să observ că am proiectat/proiectez pe dînsul cee ace nu am putut face, foarte probabil, spre propriul meu tată.
Către el nu izbutesc, foarte probabil, să fiu doar-critic.

Pe felie, îmi simt groaza de a ieși din acea barcă excesiv-critică, căci asta ar implica un sentiment opus, de la care ceva din mine se ferește ca de dracul...


Bon. Asta fu introducerea.
În practică, pe cînd extrag din jurnalul altor vremuri informații pentru memoriile montane personale, simt că îi fac lui nea Baticu un serviciu foarte important. Îl înfățișez, iar asta nu oricum (precum în elogiile altora), ci viu. Cum mi-a fost văzut în... prezentul de atunci.

PS
Alunecînd în odaia lui Freud, am mari probleme cu a(-mi) recunoaște implicatul excesiv în sufletul cuiva.
E o treabă cu nimic mai prejos decît un traseu alpin dificil.
Iar ea avînd cîteva componente neplăcute (care forjează însă un tare-n clanță, pentru a cita pe confratele Adi Andone), în a le accepta.
.
**
.
Ca ins cu imaginație bolnavă ce mă aflu, mă întreb dacă și cu persoana mea se va juca cineva precum cu plastilina, peste vreo n ani.
O să spuneți aici că aș vrea eu, asta... Voi avea însă parte de năprasnică uitare, întreruptă doar de trimiteri furioase, cum că ce ticălos s-a întîmplat să fiu, pe aceste plaiuri iubite de Dumnezeu...