Rîd de unul singur, la poantele lui nea Sandu Beldie!
(parafrazînd pe Camil Petrescu, „încă una de-a lui Sandu Beldie”)
4 decembrie 1985, miercuri.
Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem la „Schiller” lui Manof că vin, , iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[1] e plină, cu trei noi recruți și d. Manof. Eu vin la altă masă, cu Boitor. Mai apare Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (oribil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea, iar la urmă apar domnul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu același țol (ce e a lui e al lui, e consecvent...). Ne grupăm lîngă el.
Mi-am notat cîteva bancuri spuse de botanist. Unele le-am pomenit în capitolul închinat dumnealui din „Sus la munte, la izvor”. Altele, punctate fugar în jurnal, nu mai știu la ce se refereau. Dar îmi aduc aminte totuși de unul, poate prea deocheat pentru a-l pomeni în amintitul material omagial. Un bărbat, inevitabil trosnit, intră la toaleta femeilor. Pe cînd se ușurează încîntat, o doamnă nou intrată îi reproșează: „Aici e pentru femei!”. La care acela, îndreptîndu-și penisul în direcția aceleia: „Dar ăsta nu e tot pentru femei?!”.
[1] Foarte probabil preluasem apelativul de la cogenerul Vlad Petrușca, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresarea cu „dumneavoastră”. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i sun „dumneata”; dar că nu reușesc. Nu a avut nimic împotrivă să o fac. Priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu care îi vorbea la oarecare per tu, iar totodată cu „Nea Nae...!”.
În imagine, Alex. Beldie și Cristache Dedula (1987)
PS
Din „Sus la munte, la izvor...”:
Din „Sus la munte, la izvor...”:
„Uneori bancurile spuse de Alex. Beldie, la ceas de seară hivernală, părăseau zona muntelui, dar îşi păstrau savoarea. Erou le era nu o dată actorul Iancu Brezeanu, intepret al cetăţeanului turmentat nu numai pe scenă. Dialog pe peronul gării: „Iancule, să-mi aduci şi mie ceva de la Paris..” „Ce?” „Un s... [boală venerică]”. „Așa voi face... Dar dacă nu te găsesc acasă, pot să-l las nevesti-tii?”. Sau: „Bine, nene Brezeanule, dacă eu aş veni la cîrciuma dumitale şi, în loc să mă duc la closet, aş face sub masă, ca dumneata, ce-ai zice?!” „Păi ţi-aş zice: «Hai sictir, porcule!»“[1].
Boala era cea numită în epocă „sculament” (sau „blenoragie, o boala contagioasa produsa de gonococ. Se caracterizează prin inflamația căilor genito-urinare, cu scurgere purulentă si dureri la micțiune”).
Cîrciumarul se numea, văd acum în Jurnal, Gogu Georgescu.
[1] Brezeanu a publicat un
volum de amintiri, sugestiv intitulat „Vinurile mele”. Fl. Ștefănescu mi-a
vorbit despre existența în Sinaia, la magazinul Mateescu (ajuns și primar al
urbei, în 1926), a unei cămăruțe retrase (echivalentul odăiței din alte zone), unde între apropiații patronului servind cu păhăruțul se aflau Iancu Brezeanu,
Ernest, arhitectul de la Peleș, și Walter Muston.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu