Mai exact, dinspre subsemnatul văzută...
.
Mi-a rămas mintea la o expunere despre Modele...
„...Din caldele cuvinte ale lui Cosmin Andron [cele dintr-o prefață de carte] apare în prim plan idea de model. Nevoia de model, speranța într-un model, modelul mentor care nu predică din amvon, ci trage, cum se spune, alături de tine. Iar Dinu Mititeanu, dincolo de toate împlinirile lui – numeroase și întru totul de prețuit – are și această superbă virtute, cea de a fi model pentru toate generațiile....”În baza nefericitei înclinații de a lua în serios așa noțiuni (ele fiind destinate unei cu totul alte recepții publice), m-am întrebat cum stau cu modelele.
Trecînd peste acela avut în persoana lui Niculae Baticu (iar relația cu acesta desfășurîndu-se deloc precum în cărțile frumoase), pe moment, și de bine ce-i luasem un volum de la bibliotecă, mi s-a dus mintea la Constantin Argetoianu.
.
Nu a existat vreo ezitare în așa opțiune, atîta doar că au intervenit curînd sumdenie de (hulite) nuanțe.
Mai ales în ultima vreme, i-am identificat Conului Costică destule subiectivisme, destule nu-se-face (în raport cu valorile mele). Prin urmare, m-am întrebat cum pot simți că îl am de model, cînd îi pot reproșa destule.
Iar de aici a pornit explicația că dumnealui e model PENTRU O ANUMITA PARTE a mea.
Aceea mai primitivă, și unde nu se face caz că acela minte ori exagerează, ci doar pentru că pică bine la suflet.
.
Esențialul este să și-l simtă pe acela protector
(abia într-o fază mai înaltă te gîndești a copia comportamente ale aceluia, lucru altminteri imposibil... A căpătat Mihai Sebastian ceva din Nae Ionescu, dacă i-a fost ucenic, dacă l-a admirat o vreme? Nu cred.)
.
De ce pică bine, la corazon?
Păi satisface pornirile agresive, respectiv de a minimaliza semeni (declarîndu-i inferiori sau, culmea, imorali, incorecți etc - inconștientul neavînd vreo treabă, cînd e să combini noțiuni ireconciliabile altminteri, în zona conștientă.
.
După ce l-am rezolvat pe Argetoianu, m-am întrebat cam cine ar fi demn să fie luat, fie și de amorul artei (trecînd-mi etatea luatului de modele) drept model...
Iar mintea a fugit scurt la nea Radu Ț., înaintaș montaniard, învățat, memorialist.
.
Dar și aici fură probleme..
Interesul pentru dînsul decurgea din nevoia unei alte părți interioare, de a se refugia în preajma unui ins care să nu ne creeze probleme.
În cazul de față, R.Ț. era un ins ce părea să se manifeste la polul opus agresivității.
.
Mica problemă aici, s-a ivit din faptul că dacă vreun seamăn ni se pare de pus la rană, asta nu înseamnă că el se / ne poate feri de agresivitățile altora.
Acea parte interioară ce-l voiește de model pe amintitul (sper să nu se uite strîmb rudele dînsului, pentru așa divagații...) nu ține să rezolve însă urgențele altor surate din suflet, ci doar pe ale ei.
Bineînțeles, o rezolvare pe calea viselor, a dorințelor.
.
Prin urmare, iau eu, cel conștient, hățurile și spun că ultima iluzie se naște inclusiv printr-o cunoaștere incompletă a celui ales drept Protector. Mai exact, el nu e bun, neagresiv șamd., ci și-a refulat acele trăsături aparent absente.
Și care îi ies la suprafață pe alte căi, reperabile ochiului psihologului.
:
Și uite-așa rămîn fără „giudețul” modelelor, permise fiindu-mi aici doar jocurile mentale, cum că X mi-ar fi scut, în fața belelelor existențiale.
Se poate degusta acolo sentimentul respectiv de siguranță, dar este unul strict mental, care se risipește urgent, la prima boare de realitate (ce să mai spun la furtunile acesteia!).
.
În ce-i privește pe aplaudatorii de modele, și riscînd să îmi repet vreo idee recentă, acei oameni sînt educați înainte de toate (iar obișnuința fiind a doua natură) să se simtă bine ÎN PUBLIC vehiculînd noțiunea respectivă ori ele ca ele.
Simțitul bine cu pricina decurge din faptul că alți inși din mediul dumnealor aplaudă pomenitul (inevitabil laudativ) al acelei vorbe. Și iar se simte bine respectivul (e ceva în genul copilul mîngîiat pe cap de învățătoare, iar apoi mamă, că s-a comportat bine la școală).
.
O singură problemă ar subzista aici.
Mai exact, sînt curios cum procedează aceia în afara ”Sălii festive”. mai exact ce spune cu vreun amic, la o bere, despre modelele uman.
Ori cu mama sau nevasta cînd deretică prin casă. Ceva îmi zice că nu circulă atunci afirmații de genul ”Eu am, sau aș lua pe cutare drept model”.
Pesemne respectivii știu că așa noțiuni se vehiculează doar în anumite medii. Ori cînd scrii acasă un material pentru acele medii.
.
Nu aș face haz de situația lor.
Sau barim dorește asta o parte din mine, zice-se inteligentă destupată etc..
O altă parte se poate lăsa liniștită pe valuri primitive, pe a căror spumă scrie furie, dispreț, dor de a pune mîna pe par.
PS
„DINU MITITEANU
sau „Verba vocant, exempla trahunt!”
„La mijlocul anilor ’90, când m-am mutat în Cluj, ca student, auzeam tot timpul, în cercurile montaniarzilor, numele lui Dinu Mititeanu, Domnul Dinu (cum îi spuneau cunoscuții mei). În timpurile de dinaintea internetului cotidian generalizat și a rețelelor sociale virtuale, notorietatea cuiva se construia prin viu grai și de pe urma unei activități validată de comunitate. Domnul Dinu era deja o legendă. Îi întâlnisem numele prima dată în „Singurătatea verticalelor. Jurnalul unei vieți frânte” de Alexandru Brăduț Șerban, însă prima întâlnire veritabilă, față în față, avea să se întâmple abia în 2010, când am revenit la Cluj. Domnul Dinu așa cum l-am cunoscut eu atunci mi-a lăsat impresia unui om extrem de vivace, de entuziasmat, de motivat, până la punctul în care tineri care aveau o treime din vârsta sa abia puteau să țină pasul. În 2005, a făcut parte din echipa care a pornit Secția Universitară Cluj a Clubului Alpin Român, iar cinci ani mai târziu continua să fie motorul acestei întreprinderi. Pentru un fost cadru universitar înconjurat de studenți pasionați de munte numele secției Clubului alpin părea cât se poate de potrivit, asta până când ajungeai să îl cunoști pe Dinu Mititeanu și îți dădeai seama că el este primul dintre studenți, atât ca nivel de energie, dar mai ales ca dorință continuă de a învăța atât de la alții, cât mai ales împreună cu alții.”
Este un pasaj din admirabila Prefață la cea de-a patra carte a lui Dinu Mititeanu, semnată de un alpinist pe măsură, Cosmin Andron, ghid montan UIAGM, profesor la École Nationale de Ski et d’Alpinisme, Chamonix. Mi-a fost greu să aleg doar un scurt fragment din această minunată poftire a cititorilor să călătorească prin paginile și universal cărții recent apărute în Colecția verde a editurii România pitorească. Textul este absolut exemplar și merită să fie citit și recitit de la un capăt la altul. Din caldele cuvinte ale lui Cosmin Andron apare în prim plan idea de model. Nevoia de model, speranța într-un model, modelul mentor care nu predică din amvon, ci trage, cum se spune, alături de tine. Iar Dinu Mititeanu, dincolo de toate împlinirile lui – numeroase și întru totul de prețuit – are și această superbă virtute, cea de a fi model pentru toate generațiile.
Întâmplarea (oare numai întâmplarea?) face că în „Etimologii turistice”, de Dan Slușanschi, care va ieși din tipografie săptămâna ce va să vină, „Modelul” – de care avem atâta nevoie în orice domeniu - să fie abordat și cu „instrumentele” specific lingvistului. Reproduc tot parțial din paginile acestei cărți vecină de raft cu „Iarna în munți”: „Căutându-și prin forțele proprii calea în viață, tineretul simte totuși mereu și instinctiv nevoia de a găsi cui ar dori, cui i-ar place să-i semene. A semăna (lat. similare) și a se asemăna (lat. adsimilare): dorință de a ajunge, prin comparație, prin alegere liberă și prin străduință asumată, seaman (cf. lat. similis) celui luat drept model este o năzuință firească sufletului omenesc neînjosit de stricăciunea urii, a invidiei, de tina barbariei. Reînnoirea și precizarea continuă a acestei tendințe normale către asemuire și imitație a facilitat, datorită insistenței asupra ei, crearea dubletului sinonimic, inspirat și din modelele biblice, chip și asemănare, prin alăturarea ulterioară, într-o pereche ritmică, a lui chip (cf. sârb. kip, ung. kép) care delimita, mai strict — în raport cu față (lat. pop. facia, corespunzând gr. eidos, v. slav. lițo) — imaginea fizică limitată, schița figurii și a ținutei caracteristice modelului de urmat.
În decursul vremii, alte cuvinte au venit și ele să înveșmânteze această idee, fie prin împrumut popular, ca pildă, fie prin împrumut cult, ca exemplu (din fr. exemple, după lat. exemplum, „model sau eșantion tipic [ales]”) ori ca model (fr. modèle, luat la rândul lui, în sec. al XVI-lea, din it. modello). Neîncetata înnoire a fondului moștenit din latină prin cuvinte mai precise de împrumut curent sau livresc dovedește importanța dată „modelării” în spațiul formării, al creșterii spirituale, suiș plin de încercări care nu se poate lipsi, pe lângă judecata teoretică, formulată în gânduri și cuvinte (în logoi), de exemple concrete, cu adevărat convingătoare (paradeigmata). Acest lucru se află cristalizat în cunoscutul dicton latin „Verba vocant, exempla trahunt”: „Cuvintele ne cheamă, exemplele ne iau după sine”…
Luni, 20 noiembrie, la Cluj-Napoca, în cadrul Transilvania Mountain Festival, va fi lansată „Iarna în munți”, ceremonia fiind oficiată de Ovidiu Blag, el însuși un excelent model în tot ceea ce face.
Mihai OGRINJI”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu