Despre infantile

Ordeanisme.
Și privind infantile.
Ale mele, respectiv ale altcuiva.

Cineva mă onorează, între altele, cu așa zise:

„Eu cunosc destul de bine cotloanele Bucegilor. Am umblat chiar și de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă. Cei care vor citi cartea sa și această opinie a mea, au capacitatea să-și formeze o părere proprie despre problema asta.”

Între altele aș puncta că mai sus, după ce mă trece Dunărea, condeierul de mai sus 'refuză polemica'. Adică ar vrea să lovească numai el.
Mă lipsește și de posibilitatea de a replica, pe fila respectivă - căci asta e inevitabil iubitorilor de roz., să nu ofere rubrică de comentarii.

Pe așa fond mi se animă (crunt) glanda infantilă a lui „Nu e drept/corect!”.
Urmarea este dorința de a replica.
Vehement.

Una ponderată de moralitatea ce mi-a fost plantată (cîtă a fost) prin educație, dar și sporită via inteligență..

Mă uit că Mititeanu scrie (de ani buni) de pe fila neveste-sii.
A mai trecut el, în main image, „...și Dinu”, dar comentariile, luările lui de poziție continuă să apară dinspre numele neveste-sii.
În așa condiții, ajung să mă întreb dacă nu e acolo dorință de contopire fizică (trecînd de persoana intermediară) cu mama.
Asta, de bine ce s-o fi simțit în momentul în care a fost trimis a merge pe picioare proprii, în lume.

Iar din stadiul acesta al discuției nu are decît a sta dumnealui, a clama că „Nu e drept!”
Adică să purceadă preopinentul la așa construcție de idei, și să nu aibă cum răspunde.

Este drept, nu pentru că acela n-ți dă voie a replica, ci pentru că subiectul e al naibii de minat.

Cum s-ar spune, popular: Să vezi și tu cum e!.


PS
Altminteri, nu am urcat pe munte (al subiectului, și metaforic spunînd) dintr-un pas...
Capitolul pe care i l-am dedicat de curînd se încheie așa:

„...Se pune problema și Cui prodest mitul Cuxi.Tenacitatea (acoperind decenii) a dlui Mititeanu nu cred că își are izvor doar în simpatia pentru scurta viață a unui alpinist oarecare. Intuiesc acolo apetit pentru construcțiile mitizante, dar și o sensibilitate aparte pentru familia Șerban – una la care ajungi să te întrebi dacă pentru fiul propriu s-ar fi zbătut atîta. Cu riscul de a mă înșela, văd acolo o datorie sufletească rămasă din vremuri de răstriște, în paralel cu o translare a nevoii de afecțiune maternă.”

PS2
Nu m-am gîndit niciodată de unde provine formularea (/vorba/insulta) „Du-te în p...mă-tii”.
Nu m-ar mira să aibă legătură cu ce spun eu mai sus.

PS3
Inevitabil, după așa material, mă întreb de unde mi se trage firea, aceea care produce intervenții ca mai sus.
Miros ceva, cam ce vrea sufletul, respectiv cum mi-o fi arătat copilăria.
Miros și-atît.
Căci rîul nu întreabă coaja mea de nucă. nimic.

PS4
Unde a mers mia, merge și suta...
Oare de ce își acoperă unii ochii, cu ochelari de soare, de pildă?
Iar asta într-o imagine de profil.



**

Unii mai răi ca mine pot întreba de ce s-o fi cuplat vreo doamnă oarecare, cu un domn oarecare.
Iar bănuielile materialiste se află cele mai comode dintre răspunsuri.