Montane. Și mai ales Umane.

MUNTE. Uman.
.
Într-o discuție cu un confrate, acela spune cu privire la un terț: "Nu stiu de ce e asa pornit [X] impotriva dvs.” (am preluat copy/paste, minus paranteza dreaptă).

X fiind un om pe care nu l-am vorbit chiar de bine, acum cîteva luni, într-o carte.

Deși oamenii se pot suci, iau de bune afirmațiile cu pricina.
Apoi, meditez că dacă cineva e nemulțumit de producțiile mele, îmi poate comunica.

„Domnule, nu-s de acord cu dumneata / am altă părere despre afirmația cutare...”

La acest stadiu, realizez că - în decursul timpului - s-au aflat rarisimi preopinenții folosind așa stil.
Pentru că nu m-am născut învățat, am învățat la un moment, de la un înaintaș montaniard, metoda citatelor, cînd ești în dezacord cu afirmațiile cuiva. Reproduci zisa aceluia, apoi o exprimi pe a ta (că îți mai scapă vreun dram de revoltă, nu cred că schimbă datele gestului în sine).
Nu știu cum se face însă că am primit rarisim răspuns, la așa obiecții. Ori nu a venit replică, ori m-am trezit, de pildă, că am fost declarat reclamagiu (cazul unei reviste pitorești, în anii 80, către forul dumnealor tutelar).

Și uite-așa ajung iar la fenomenul Cocoon, acela pe care-l confecționăm pentru a ne simți bine. În el vrea să se simtă bine nu atît ființa noastră educată, cît aceea primară, cu nevoile ei. Să zicem de considerație, dar și de sentiment că poate jongla cum voiește, cu realitatea domeniului ales. Bașca putința de a se referi la altul, după cum iar face bine sufletului din dotare.
Pe acest fond, se execută o urzeală, o țesătură - cu concursul altminteri al unor oameni deveniți interesați, de așa joc, pe principiul O mînă sală pe alta, cu totul se simt bine acolo.

Construcția se află însă mai mult decît vulnerabilă („datorită elementelor fictive implicate”, ar spune un manual de psihologie), în fața cuiva care nu e de acord cu acel 1+1=3, ce stă la baza raiului de acolo.

1+1+=2 n-ar avea nici un haz, nu ar produce niciun cocoon paradisiac (grație căruia să traversăm mai plăcut prin cenușiul existențial)... 

Asemenea cîrcotași se află, ce-i drept, extrem de rari, poate pentru că sînt accidente ale naturii, ori poate că natura i-a semănat foarte rari, în ton cu socoteli de-a le dumneaei.

În fața unor asemenea rătăciți, e foarte greu/imposibil să pretinzi că suma ta este egală cu doi. Tot ce-ți rămîne, pe fondul iritării că ți-a fost afectat cuibul de simțit bine (deseori, țel al întregii tale vieți), este să te faci că nu s-a întîmplat nimic, eventual să contraataci vizînd scăpări ale adversarului, respectiv să speri că îl poți înfricoșa/descuraja.

ABSOLUT ÎNTÎMPLĂTOR, dimineață priveam un pasaj al celui voitor să mă descurajeze (via cercul de amici ai săi, și în fața căruia mă bănuia singur).

„Cuxi știa că: «Cei mai buni alpiniști sunt cei în viață» (Reinhold Messner) și că “Cel mai important în alpinism este să trăiești mult” (Luis Trenker). Așa că îmi mărturisise la un moment dat că și-a rescris îngrijit jurnalul cu ascensiunile lui și că-l va completa în continuare cu conștiinciozitate. Gândea desigur ca însemnările sale să vadă cândva lumina tiparului.”

N-am idee cum stau alții cu așa acuitate, însă eu miros iute șarlatanul.
Îți dă pe la nas cu acele citate. Asta deși respectivul respectivul Cuxi nu le-a luat suficient de în seamă, cît să rămînă viu... Apoi sare la ceva care nu are treabă cu fraza precedentă (și oricum fără legătură cu adevărul...).

Recunosc, tot eu, că doar aparent lucrurile nu au sens, acolo. Omul nostru execută însă un șuvoi pe care îl bănuie plăcut urechii publicului său (și e posibil să nu se înșele, căci e vorba de o aulă supusă, inferioară - datorită vîrstei, dar și firii subordonate).
Problemele apar însă odată cu ivirea cîrcotașului - fie ea și rarisimă. Și care poate pune pe tapet observațiile mele de mai sus.

Mare parte din vulnerabilitatea acelei construcții se trage însă din faptul că acel meșter nu admite să facă un pas înapoi. Fie el și sub forma: „Să fii sănătos cu părerea dumitale cu tot, eu mi-o mențin pe a mea”. Și face asta întrucît nu-i dă voie propria opinie de sine (a omului care și-a construit un areopag), iar în paralel nu-și permite să apară drept imperfect auditoriului său.

BINEÎNȚELES că poate fi pus sub lupă și omenescul demolatorului de construcții roze.

Și mai prost decît atît este să vină acela singur, cu lista defectelor sale, sustrasă din mapa doctorului Freud.

PS
Mi-a mai sărit ceva în ochi azi, revăzînd textele acelui simpatic om de munte. Legat de observațiile mele, spunea că am imaginație bogată, ba și despărțea cuvîntul „imaginație” în silabe.

1.
Se înțelege că nu răspundea la obiect (ori măcar deja pomenitul „Să fii sănătos, cu părerea matale cu tot!”.

2.
Avînd în vedere producția editorială din imaginea alăturată. ghici cine stă nemaipomenit la acel capitol (al imaginației debordante)?

https://drive.google.com/open…