Aparatul foto, pe munte...

Pe cînd fac bagajul pentru plecarea de mîine la munte, nu mai sînt tentat să iau și clasicul aparat de fotografiat. De felu-i 'săpunieră'...
Nu era una grozavă, dar poza onorabil (9 Mp).

Smartphone-urile s-au apropiat însă de performanța ei. Și-s mai comode. Iar inconștient nu le sociez cu picatul (din neatenție) în hău.

Cu cel clasic, am acest reflex/teamă (probabil, pînă o decola și telefonul, iar din acel moment voi avea și acea dureroasă obsesie).

Nu-i greu de dedus c-am pățit așa luat la vale. Al aparatului. S-a petrecut într-o văoiagă de Moraru (al Bucegilor). Scula avînd trei ani, la acel fatidic moment. Și de unde convingerea inconștientă că atît e viața unui aparat de acel fel.
De aici, mirarea că noul aparat nu dispărea după acest interval.
Cel din urmă avut-a ceva baftă. De una îmi aduc aminte cu claritate. Un picat în Vîlcelul Cantuniari din Caraiman. La fix s-a oprit.
Avea cinci ani, Acum are dublu, și chit că drumurile-i prăpăstioase s-au rărit.

Urmașul său avut ghinion cît și pentru el însă. La primu-i drum pe munte (vorba vine..), a căzut pe cimentul unei stații de telecabină și ușoară i-a fost țărîna.

În zonă, mă simt dator să precizez că nu fac poze pentru alții. Dacă se nimeresc a plăcea și-acelora, foarte bine. Dacă fac pentru ei, risc să nu placă nimănui. Implicit, nici mie.

Aș încheia spunînd că-s bucuros să-l văd, pe-acel tovarăș la multe drumuri, că foarte probabil urmează să repauzeze în patul lui. Și nu la naiba-n praznic, ba poate și cu cardul nerecuperat.
O să-l întreb cum a reușit. Poate-mi vinde pontul. Și implicit s-ajung un nonagenar respectabil.