Nu mai țin minte că dacă avusesem acel Horn al Portiței în minte încă de la suirea în tren (se pleca la 4 am, din București) ori ideea a venit mai tîrziu, în acea zi închisă de august 1984.
Am intrat eu în prima lungime, dar locurile mi-au părut destul de neclare, ca prize. Bașca o lărgime cam mare a pereților, în acea primă lungime barim. S-a dus apoi colegul. Nici el n-a reușit mare lucru - asta pe fondul de lene al amîndurora.
Am propus apoi să-l coborîm, căci cunoșteam o cale ușoară de-a ajunge deasupra lui, pe la obîrșia Văii lui Zangur.
Acolo treburile au pornit bine. Am lălăit-o pe pajiști alpine pînă în buza uluclui, după care am coborît încîntat o primă lungime, pînă într-un horn.
A venit și colegul Toni Luțaș. Dedesubt hornul părea să se deschidă puțin, a ceva hău, dar nu ne-am bătut capul...
Acum îmi cade fisa că ideea coborîrii îmi venise și de la un drum descendent asemănător, efectuat cu puțin zile în urmă, pe Valea Spălăturii, din apropiere.
... Atîta doar că alde corzile au refuzat să vină, din rapelul deja efectuat. Nu mai țin mine de unde ni s-a tras. Va fi fost locul de cui destul de depărtat, de gura hornului, altminteri nu eram chiar novici în ale fixării unor așa puncte de sprijin.
Probabil am notat mai multe amănunte în Jurnalul epocii, dar nu îl am acum, la îndemînă...
Așa că am luat-o înapoi, pompierește. Se pare că nici în urma dregerii a ce se putea drege, sus, corzile nu au vrut să circule. Așa că s-a întors și Toni.
Nu-mi aduc aminte să ne fi existat vreo iritare: zilele ploioase nu excelează în chef de treabă, insuflat montaniarzilor... Probabil am luat-o la vale pe Jepi, cu multă vorbă, Toni fiind un bun și instruit companion de așa ceva....
Declar fără jenă că era mai destupat ca mine, pe atunci. Parcă și mintea îi mergea mai repede domnului inginer Luțaș, eu fiind pălmaș/lăcătuș...
Pe de o parte, apropo de acel trecut cu orice preț al unei performanțe / loc în palmares (chit că, firește, nu vei pretinde că ai și suit acel drum), se poate întîmpla ca nevoile sufletești să împingă la acel ne-cavalerism. Așa vrea sufletul, așa reclamă, țipă, plînge el.
Dar mai există un ceva.
Există, barim la subsemnatul, plăcerea de a umbla printr-un loc. Printr-un ungher / cotlon de natură, ce respiră/promite mister, emoții, griji cît și un ceva probabil neputînd fi trecut în cuvinte, dar făcînd al naibii de bine la suflet.
Iar din acest loc al discuției se lasă cu procentaj...
Cît am fost interesat de performanță în cățărătură, și cît de atinsul unor locuri de care auzisem că sînt faine, respectiv pe care (neexistînd izvoare ale parcurgerii lor de către oameni) le bănuiam astfel?
Socoteala îmi iese de 66% interesat de locuri, treimea restantă cuprinzînd încîntare de a fi depășit obstacolul sau cutare (firește, în raport cu mediocra-mi pricepere în alpinism).
Într-adevăr, în primii ani au existat situații gen dromovorus (apud A. Urechia) / mănîncă-drum, un fel de mers ca și orb, dar cred că asta s-a întîmplat în lipsa elementelor de cunoaștere alpină, respectiv a unui îndrumător sufletist, care să-mi deschidă ochii asupra împrejurimilor..
Abia cînd locurile mi-au devenit o idee mai familiare, în paralel cu identificatul vreunei descrieri tipărite (nu erau pe toate drumurile, la un 1980) am căpătat drag tot mai mare de văgăunițe ori pajiști cu iarbă.
Revenind la procentaj (iar un documentar din Alpi redeșteptîndu-mi ieri sentimentul), lumea alpină bună are interes doar pentru depășirea obstacolelor, sau măcar în covîrșitoare proporție, în favoarea acestora...
Se înțelege însă că are tot dreptul din lume, a proceda astfel.
Poate că longevitatea-mi - în mersul (sau măcar interesul) pentru abruptul Bucegilor - s-a datorat în bună măsură faptului că acele locuri mi-au fost dragi. Și care a decurs (altminteri soarta aranjînd lucrurile), din acel interes cu precădere pentru locurile de simțit bine.
Că așa atitudine decurge din cutare ori cutare fleac psihologic, deja nu mai contează...
PS
De traseu aveam idee din cartea lui W. Kargel („Trasee alpine în Carpați”, 1976), care îi conferă 2A.
Prispa de deasupra Hornului îmi era cunoscută atunci de doi ani. Intrasem singur pe Seacă, întîlnind apoi pe Voicescu din Cîmpina. Am mers pe Zangur, probabil pentru că nu mai fusesem pînă atunci pe acolo. În Brîul Portiței colegul al luat-o spre Jepi, în vreme ce eu mi-am propus să văd dacă de sub peretele (NV) al Portiței (unde se isprăvește Zangur) se poate trece în Vîlcelul Mortului.
În aceeași zi am văzut două persoane urcînd vîlcelul de sub Portiță, de care nu știusem că e fezabil)Am descoperit un singur pasaj mai delicat, de care nu m-am învrednicit a depșăși însă. Așa că am ieșit la stînga, sub ceea ce se numește Muchia Portiței, și de unde coboară în sens opus inclusiv hornul pomenit în amontele postării.
Îmi amintesc și azi că, probabil din grabă amestecată cu lene, mîncarea zilei era constituită dintr-un pește afumat, consumat pe tăpșanul de sub Muchia Portiței. Se înțelege că mîinile au mirosit pe măsură, ulterior...
Pe felie, am cunoscut inși infinit mai ordonați, curăței și toate cele. Dar nu știu cum se face că vălul senectuții le-a căzut mai cenușiu pe ochi apoi, decît mie... Ori mai ga-ga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu