Despre o posibilă ediție critică Radu Țițeica

Vin la dumneavoastră cu o rugăminte...

Și anume ca la poliloghia anterioară să mai adaug ceva, mai exact dintr-o ogradă vecină subiectului de acolo...
E vorba de oamenii cuminți (reverențioși social), păstoriți de oameni precum Dinu Mititeanu și cei de care voi pe omeni mai jos.

Spuneam la un moment că distinșii de la trustul România Pitorească plănuiesc o ediție critică despre înaintașul Radu Țițeica (1905-1987).
Dincolo de faptul că e posibil să nu înțelegem același lucru, prin noțiunea de ediție critică, un demers al dumnealor întru extinderea unui subiect mi se pare minat/sabotat de însăși condiția dumnealor, a categoriei umane din care fac parte.
Iar de aici mă întorc spre zisele din postarea-mi anterioară.

Publicul de acel gen are nevoie de scrise/afirmații de tip drog. Mai exact unele prezentînd elogios situații, oameni iar uneori și existență umană în sine.
În același timp, acea categorie este mult supusă clișeelor sociale. De pildă (și simplificînd), țara e frumoasă, iar Eminescu mare.

Pe așa fond, al conformismului, creativitatea dispare. De exemplu, despre amintitul Eminescu nu îți permiți pași în afara cărării bătătorite.
Prin urmare, nu vei vedea originalitate la așa oameni, căci li s-ar afla o contradicție în termeni.

Ce-i drept, uneori apa vieții rupe malul pe care s-a aflat amintita cărăruie răs-bătută. În așa situație, te uiți în jur, la particularitățile unde ai de croit o nouă potecuță. Te adaptezi, naturii acelui teren, dar și celui care e șef pe acolo.

În așa situație, execuți replieri și/sau adaptări la moment. De pildă, în cazul înaintașului Mihai (Gold) Haret.
Pe vremuri, elogiase fără rezerve, pe acela. Acum echipa dă însă înapoi. Iar asta nu datorită vreunor cercetări proprii înnoitoare, ci pentru că viața a mers înainte.

„Mihai Gold – Haret [...] a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură, chit că par aspre criticile care i s-au adus. Între cei din urmă, îi regăsim pe Nicolae Baticu, Al. Beldie, Ion Manof, Nae Dumitriu, care l-a archituit cu formula “sfinxul alpin cu mustăți de slătar.”

(despre a doua parte a pasajului reprodus am vorbit în alte postări)

Refuzul/teama de a încropi ceva nou transpare inclusiv din primele trei fraze, ce au fost preluate dintr-o carte a lui Valentin Borda (1979).

Nu le-au verificat, nu s-au străduit a le da o nouă haină.
Căci nu le-a dat voie imobilismul.

Îmi par oameni care ar dori să trăiască mai bine, dar să nu se schimbe nimic.

În același lumină, valoarea adăugată (fără de care nu poți sta sub reflectoare) consistă în cazul dumnealor în reproducerea vreunei vechi scrisori, nu și în vreun comentariu.
Nici nu știu, în așa situație, dacă nu-i duce mintea (urmare a conformismului), ori îi sperie să vină cu o idee proprie - de teamă că așa ceva nu se face, respectiv că vor greși cu siguranță, în afirmații.