Polemici, cu Dinu Mititeanu, despre cartea „Singurătatea verticalelor” (II)

MUNTE
Uman
Istorie

Am a vorbi despre ultima luare de poziție a dlui Mititeanu.
http://www.dinumititeanu.ro/Despre%20cartea%20%E2%80%9DSing…

Pînă acolo, șade bine o introducere. Și anume despre faptul că există o soartă...
Pe unul Dumneaei l-a pus s-adune timbre (ori kituri ale primelor Windows-uri). Diverși sînt pasionați de munții Făgărașului. Alții colecționează scobitori. Cu toții, nearanjîndu-și ei atomii la naștere, ci lucrurile fiind aranjate de Care-i mai mare, pe lumea asta...
Iar omul simplu, după ce-ncepe a respira, umblînd vreînd-nevrînd în ton cu acea dorință a Creatorului.

În cazul subsemnatului, a trimis hoașca aia de ursitoare a doua - să susure, în podul casei un' m-am născut...:

„Tu, să te legi de scrisele montaniarzilor de treabă, să critici orice virgulă a lor, orice scăpare...Pentru că te iubim însă, fiule, vom face cît să nu te-alegi c-un ulcer, din treaba asta...”

Și uite-așa fus-am desemnat drept caraulă, în ale scriselor montane românești (știți că mi-am trecut funcția asta pe cartea de vizită?)
Bunul d. Mititeanu vorbește de multe, în ultima sa luare de poziție, dar aș puncta două lucruri esențiale, privitor la atitudinea mea.

Eu am afirmat că volumul „ Singurătatea verticalelor” nu-mi pare a fi scris de autorul pomenit pe coperta-i (A.B. / Cuxi Șerban).
În același timp, pot da îndărăt cu afirmația, dacă mi se aduce manuscrisul trimis de dumnealui la tipar.

La acest stadiu al discuției, mi se poate reproșa de ce îmi bat capul cu lucruri din preistorie.
Există aici un răspuns ce poate face părul măciucă, căci ce altceva poate veni din partea unui paria social interesat de psihanaliză...
Dincolo de el, eu sesizez că alții pot clădi cult (ori adula spre acela), deși la origine se află ceva tot din vremea lui tata-mare...
Cum s-ar zice, la dînșii e voie, la inimici ba...

REVIN la ideea cu manuscrisul.
La acel stadiu, d. Mititeanu o scaldă clasa întîii - de ajung să mă întreb dacă mai există pînă și jurnalul inițial al lui Cuxi, în baza căruia acestuia ar fi construit o carte voluminoasă.
În mare, pe subiect, d. clujean amintit face parte din categoria oamenilor normali, care au nevoie de povești (iar acestea nefiind rude bune cu Exactitatea).
În același timp, dacă e prins cu o minciunică, nu e omul care să dea înapoi - căci i s-ar duce d. giudețul.

Prin urmare, face ce fac toți cei ca dînsul. Nu răspunde preopinentului din afara tribului, ci se adresează celor din interiorul lui.
Și o face lansînd alte povestioare.

Ele or da binișor la acel public, însă în afara țarcului cu pricina răspund la numele de mistificări (altminteri pe multiple paliere).

Privind dedesubturile pledoariei dlui Mititeanu (poate analiza și dînsul pe a mea, căci nu mă supăr), ador trimiterile la înmormîntarea lui Cuxi, treabă ce-nmoaie îndeobște inima oricărui om normal (și care uită repede ce era în discuție).
În general, există pe acolo felii oratorice de mai mare dragul (și vizînd ceea ce mi se întîmpla de curînd a numi Copiii cuminți), din care nu putea lipsi mențiunea că bunicul Șerban e pomenit în cartea „Brazii se frîng, dar nu se îndoaie”.

Firește, combativul înaintaș n-a ajuns în vreo pușcărie, ba nici de spațioasa-i casă nu s-au atins ticăloșii bolșevici...

Și tot așa.

Legat de producerea dumnealui, eu am mai văzut filmul.
Mai exact genul de reacție a existat și imediat după apariția unei alte cărți (nu a lui Cuxi, ci a subsemnatului care tulbură cuibul de viespi al admiratorilor respectivului mit).

Vă stau la dispoziție cu detalii, inclusiv despre cum au dres apoi busuiocul respectivii, în sensul de-a se apropia de insul ce le dăduse cu bățul în bîzîitoarele pomenite mai sus.

Este drept că subsemnatul nu e nea Baticu.
Cu mine nu vor face pace, distinșii.