Subiect delicat. Și pornind de la niște poze de munte.

Subiect delicat. Și pornind altminteri de la niște poze de munte.
Una dintre ele, aranjată coloristic parcă în exces, pe computer.

Cred că există două moduri (dacă nu mai multe) de rezonanță între oameni.
Există aceea în doi (mamă-copil, dar și doi iubiți maturi), respectiv aceea de grup.

Aceea în doi funcționează după o valoare ce-i duce spre coagulare, implicit îndepărtîndu-i de restul oamenilor.
Ea poate fi de tipul în-doi pomenit mai sus, dar și între doi inși care gustă mult o zonă.

Pentru rezonanța socială/de grup, inevitabil valoarea ce-adună plătește tribut rozului. De culoare adăugată în computer, sau a metaforelor.

Stau cu sentimentul că alăturarea mamă-fiu durează inevitabil doar un an (sau pe aproape), după care ea îl trimite către coagularea de grup, în care el va urma să trăiască (dar și pentru că mama nu știe cînd se procopsește cu un alt copil).

Căzînd la cuvenitul egocentrist, cred că am reușit să nu dobîndesc abilitățile necesare coagulării/viețuirii sociale.
Am ratat saltul către Grup, rămînînd într-o epocă de care psihologii nu pomenesc extaziați...

**

OARECUM ÎN TEMĂ, un prieten dădea glas dragostei lui pentru munte.
„Colosala vale Ciubotea, of, Bucegiul ăsta, ce poezie, ce munte!”

N-aș izbuti să-mi trec pe hîrtie fascinația (deloc mică) pe care o am - și mai ales am avut-o - pentru munte. Asta, atît datorită imposibilității de-a transla stările din inconștient la lumină, cît și pentru că simt - în amorul pentru ceva - o treabă în doi.
Acesta e motivul pentru care mă mulțumesc cu ziceri a la „Mă simt minunat, acolo...”

În răstimp, amicul pe care îl citez imediat mai sus a trecut examenul viețuirii cu mulți-alții...

PS
Postarea de mai sus este, asemenea multor altele, copil nou născut / cu zoaie...
Admit primul că el poate face impresie proastă...
Dar nu e o soluție să-l ștergi din filă, respectiv să dai la coș acel copil jegos. Abia nejenîndu-te de el ajunge să crească, să se întărească...