Lucrez la modificările aferente ediției a doua a volumului „Sus la munte, la izvor...”
Modificări în sensul corecturii o idee mai atent (mai mult de atît, nu pot...), respectiv a ceea ce a intervenit nou, între timp.
S-a întîmplat ca nou să fie ceva legat de 'bunii' mei prieteni de la Spiritul „România Pitorească”...
Mai exact, de unde dădeau cu subsemnatul de toți pereții, declarîndu-l în chipuri care de care mai infame („personaj zdruncinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții”), în paralel își însușesc fără vreo jenă din munca mea.
Mai-marele respectivilor, Mihai Ogrinji pe numele lui (deși materialul este nesemnat în ediția online a revistei, am recunoscut personajul datorită formulei „poate vom stărui altă dată asupra lor”) pomenește, într-un material despre înaintașul Mihai Haret, de părerea - în ce-l privește pe acela - a contemporanilor:
(România pitorească nr. 1 – 2019)
„Mihai Gold-Haret [...] a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură, chit că par aspre criticile care i s-au adus. Între cei din urmă, îi regăsim pe Nicolae Baticu, Al. Beldie, Ion Manof, Nae Dumitriu, care l-a archituit cu formula «sfinxul alpin cu mustăți de slătar». Oricum, observațiile lor, dincolo de picanterie – poate vom stărui altă dată asupra lor – erau în cele mai multe privințe obiective.”
După nefericitu-mi obicei, nu m-aș fi apucat doar pentru atît de o postare. Dar am căzut în observații/gîndiri asupra unei situații.
Aș împărți scrisele / scriitorii despre munte în două categorii, reprezentînd altminteri firi umane generale.
O categorie se străduie să fie cît mai obiectivă.
Alta nu.
Mai exact, și pornind de la firea acelora, caută să mulțumească anumite trăsături - personale, respectiv ale publicului pe care și l-au ales (pentru a primi de la dumnealui, încîntat, aplauze cît și mici-mari foloase materiale).
La acel stadiu, esențial este a gîdila interiorul celor mini-două categorii amintite (adică autor, plus public)
Se merge în principal pe două direcții: buna părere de sine a respectivilor, în paralel cultivării sentimentului că realitatea este o plastilină roză, pe care o putem modela după cum ne prinde bine.
Acel roz nu este neapărat unul paradisiac, întrucît cuprinde o trăsătură esențială a firii primitive: agresivitatea spre cine e în afara grupului nostru, în paralel cu miere cursă pe ai noștri.
Pînă aici, totul este ok.
Această fire însă, îmi pare mie, conferă însă un handicap. Și anume lipsa creativității.
Categoria cu pricina nu-i în stare a cerceta spre nou, ci ia de-a gata ale altora. Din tribul lor cu precădere, dar și de afară (cazul textului meu, de care v-am vorbit).
La această din urmă opinie am ajuns privind și spre textul lui Ogrinji de mai sus.
Și unde observ reproducerea aproape integrală a textului din lucrările de inspirație:
Urmează apoi parazitarea sondajului efectuat de subsemnatul, între contemporanii lui Haret.
Totodată, și în mod neașteptat, Ogrinji își asumă independențe exact unde nu trebuie, și anume în reproducerea opiniei lui Nae Dimitriu, despre Haret.
Și unde atribuie o expresie eronată lui ND, care vorbește însă de „sfinxul alpin cu mustăți de cîrnățar, nu de slătar (sic, fiind foarte probabil vorba de slătar/zlătar).
Nu departe de subiect, citisem cîndva că Ogrinji și ai lui au luat în calcul o ediție critică despre Radu Țițeica (după reproducerea Memoriilor acestuia, acum cîțiva ani:
Se pare însă trebăluiesc în continuare asupra activității lui Radu Țițeica, între altele dorind să reproducă materialele rămase de la acesta (solicitîndu-mi inclusiv mie scrisorile de la N. Dimitriu spre R.Ț.).
Precizînd din start că e posibil să vedem lucruri diferite, prin noțiunea de ediție critică (nu am pricepere în acel domeniu, dar tot bănui ceva mai complex decît pelteaua complezentă), eu nu-i cred în stare de ceva creativ.
În cel mai bun caz, pot profita să insereze în zidul dumnealor ceea ce au descoperit alții, în răstimp.
(va urma)
Mai exact, și pornind de la firea acelora, caută să mulțumească anumite trăsături - personale, respectiv ale publicului pe care și l-au ales (pentru a primi de la dumnealui, încîntat, aplauze cît și mici-mari foloase materiale).
La acel stadiu, esențial este a gîdila interiorul celor mini-două categorii amintite (adică autor, plus public)
Se merge în principal pe două direcții: buna părere de sine a respectivilor, în paralel cultivării sentimentului că realitatea este o plastilină roză, pe care o putem modela după cum ne prinde bine.
Acel roz nu este neapărat unul paradisiac, întrucît cuprinde o trăsătură esențială a firii primitive: agresivitatea spre cine e în afara grupului nostru, în paralel cu miere cursă pe ai noștri.
Pînă aici, totul este ok.
Această fire însă, îmi pare mie, conferă însă un handicap. Și anume lipsa creativității.
Categoria cu pricina nu-i în stare a cerceta spre nou, ci ia de-a gata ale altora. Din tribul lor cu precădere, dar și de afară (cazul textului meu, de care v-am vorbit).
La această din urmă opinie am ajuns privind și spre textul lui Ogrinji de mai sus.
Și unde observ reproducerea aproape integrală a textului din lucrările de inspirație:
„„Mihai Gold-Haret [...] a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură...”Un inițiat recunoaște iute aici stilul în care a tratat subiectul Valentin Borda, în volumul ”Călătorie prin vreme”, 1979.
Urmează apoi parazitarea sondajului efectuat de subsemnatul, între contemporanii lui Haret.
Totodată, și în mod neașteptat, Ogrinji își asumă independențe exact unde nu trebuie, și anume în reproducerea opiniei lui Nae Dimitriu, despre Haret.
Și unde atribuie o expresie eronată lui ND, care vorbește însă de „sfinxul alpin cu mustăți de cîrnățar, nu de slătar (sic, fiind foarte probabil vorba de slătar/zlătar).
Nu departe de subiect, citisem cîndva că Ogrinji și ai lui au luat în calcul o ediție critică despre Radu Țițeica (după reproducerea Memoriilor acestuia, acum cîțiva ani:
„...O ediție critică – poate o vom săvârși cu un alt prilej, cine mai știe – de aceea structura cărții a rămas deschisă, intenția noastră fiind, între altele, de a croi o imagine cât mai apropiată de contribuția cu totul remarcabilă a lui Radu Țițeica și în domeniul turismului.”Personal, am luat de glumă asemenea pretenție, avînd în vedere imobilismul dumnealor.
Se pare însă trebăluiesc în continuare asupra activității lui Radu Țițeica, între altele dorind să reproducă materialele rămase de la acesta (solicitîndu-mi inclusiv mie scrisorile de la N. Dimitriu spre R.Ț.).
Precizînd din start că e posibil să vedem lucruri diferite, prin noțiunea de ediție critică (nu am pricepere în acel domeniu, dar tot bănui ceva mai complex decît pelteaua complezentă), eu nu-i cred în stare de ceva creativ.
În cel mai bun caz, pot profita să insereze în zidul dumnealor ceea ce au descoperit alții, în răstimp.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu