Imprevizibilitatea vieții

Viața e imprevizibilă.
Nu știi pe ce drumuri vei apuca, mîine. Ori peste un ceas. Nici din cine vei cita.
În cazul meu, din Emilian Cristea (1915-1982). Care se plîngea la un moment dat că scrie greu, umplînd coșul cu ciorne de care nu e mulțumit.

Cam așa paț în dimineața asta.
Probabil că și subiectele or fi mai dense, decît baterile-mi de cîmpi curente...

De pildă, despre faptul că uneori ai nevoie de un public la zisele tale (ori măcar de iluzia că cineva e atent la ele!), în vreme ce la alte vîrste te mulțumeai cu jurnalul personal ori cu așa-numite lucrări de sertar.

Mai meditezi despre condiția istoriei. Mai exact, despre prezent, iar apoi despre cît și cum rămîne din ele. Acel rămas fiind lipsit de energia vieții, iar în paralel căscînd gura la el doar vreun 0,3% dintre oameni.

Dar dintr-un prezent rămînînd a doua zi, peste un an ori un secol exact nimic.

Chestia cu istoria mi-a venit în minte pe cînd meditez dacă vreo obsesie personală (despre o revistă contemporană, de pildă) ar merita să rămînă în istorie.
Aici îmi aduc aminte de cifra 0,3%, amintită mai sus, care mă deprimă, dar apoi merg înainte, Cu gîndul că măcar acelor rătăciți le-o prinde bine.
La o adică, și fără să întrebe prea mult trecutul, prezentul are nevoie de nobilitatea conferită de trecut.

**

Mă întreb uneori dacă scrisele-mi se vor demoda curînd.
Nu știu.
M-o chema vreun confrate montaniard la masa de spiritism, peste niște decenii?

Oare eu cum aș reacționa, citind că înaintașul X, la un 1910, se întreba cum i-or fi urmașii de la un 2020?