Ridicatul sabiei

 Răsfoiesc volumul de istorie al unui înaintaș, iar caietul observațiilor din preajma mi se umple de reproșuri.

Cum cine ridică sabia, de ceva similar va avea parte și el, mă aștept -  cu disconfortul aferent - să-mi fie tratate producțiile la fel, cîndva.

Pînă acum am scăpat, adică nu prea a venit cineva, cu subiect și predicat, iar alături cu un extras din zisele-mi.

Parcă Andrei Badea, la discuția despre cablul din Călineț, zicea că parcă nu se cade să iau tocmai eu apărarea aceleia menajări, cît vreme am îndepărtat unul la fel (prin 1998), pe Brîul numit de mine de sub Spălătură.

Propunerea mea, să nu fie numit al Portiței întreg acel brîu, din Valea Jepilor în Creasta Picăturii, mi se pare îndreptățită. În așa caz, vorbești de cablul de pe acolo, iar neavizatul poate crede că e unul în zona de verdeață, din Spumoasă de pildă. Or bucata nordică e cam altă mîncare de pește, decît surata-i dinspre sud... Plus că, dacă luăm criteriul altitudinii (întrucîtva) similare, ar trebui să fie considerată al Portiței și actualul Brîu al Hornurilor, de pe partea nordică a acelui munte.

De aceea, crîticul trebuie să fie cu ochii ca pe butelie, la ce afirmă. Și mai ales să nu reproșeze altora ceea ce el însuși practică (la o adică, e o clasică proiecție...). De pildă, NB spune că „orgoliul i-a stăpînit mereu pe alpiniști. Sau cel puțin pe unii din ei. Aceștia din urmă se grozăveau cu cele mai lungi excursii, cu cei mai grei saci cărați în spate etc.”.

Or, e acolo o trăsătură cît se poate de omenească. Și căreia îi sîntem toți supuși, de pildă cînd ne trecem în cont prima ascensiune a vîrfului Picăturii și a Crestei omonime, la 1935. Șamd.

 

Dincolo de astea, e rău de tot nea Nae, în recent apărutul „Hronic...”. Și poate nu e bine, căci îndeobște asemenea pornire e oarbă, nu-și mai vede eventualele greșeli. Spune de pildă că „Hanul Drumeților” „a fost o societate de familie a familiei Haret”. Or nu e chiar așa...

 

Dacă tot m-am lansat pe subiect, citind răndurile lui nea Nae, mai exact cele de cînd s-a lansat dumnealui în relatările istorice, are perioada de frustrări cînd alții publicau, iar el nu, apoi vin cele două cărți, relativ cuminți, pentru a răbufni din nou la vechea pornire, în această Istorie în date... Nu pare să fi învățat ceva (asta, dacă l-a interesat...) din experiența editorială, unde excesele au fost cît de cît temperate.

Spun asta întru simplă constatare, căci nu e o treabă a dori să schimbi pe cineva... Asta îi vine din suflet a spune și a face - să amesteci acolo imperative contrare nu e o treabă.

 

PS
Admit că bietul nea Baticu mi-i obsesie, să-mi tot plece bruma de urmăritori ai acestui blog!

Pe felie, meditez că speriat trebuie să fi fost / fiu de propriul meu tată (mort altminteri în 1984), dacă nu îi pot adresa lui direct reproșurile ori observațiile, ci am nevoie de o ființă luată din tîrg, pentru a mă descărca de una ori alta.  

Așa, la prima vedere, aduceau unul cu altul...