Ca de apă.

Glanda mea critică are nevoie ca de apă de o țintă.
Simt că va fi vorba, în viitorul apropiat, de scriitoarea Bucura Dumbravă.
(care, de pildă, vede Acul Mare al Morarului ca flancat de văile Morarului și... Bucșoiului)

Iar de aici pornesc nuanțele...
Criticii sunt văzuți cu ochi răi, nu și cei care împrăștie apă de trandafiri.
De fapt, ambele acțiuni sunt aplaudate dacă se îndreaptă către cine trebuie, în respectivul spațiu social. Mai exact critici vehement dușmanii, iar implicit nu ii tratezi niciodată cu apă de trandafiri!

Mă joc cu noțiunea de criticism și pentru că îmi cunosc 'clienta'. Finalmente nu ajung la vreo acritură beletristică, căci părerea-mi de sine ar avea de suferit.
Ci amestec acolo și nuanțe, respectiv încerc să înțeleg pe cel luat la ochi, mă strădui să i văd și părțile bune.
Pun pariu că Bucura va ieși câștigată, din demersul meu! Sau măcar vie...
.
Pe așa tărîm, inevitabil îmi fuge mintea la mentorul meu, Niculae B. El nu putea trăi fără sportul criticismului (la capitolul nuanțe ședea însă un pic mai prost, de pildă când contestă premiera lui Nae Dimitriu, în peretele de nord al Acului Mare)
.
Pe când mă gândesc la dumnealui, îmi aduc aminte de o 'uitată'. Mai exact, de bine ce îi făceam numai eu vizite, la un moment dat (vreun 1987) i am cerut să mă viziteze și el. Nu m a refuzat. Nu îmi aduc aminte mare lucru din acel moment, doar că am stat în sufrageria apartamentului meu de atunci, întipărită în minte fiindu mi ulterior mica bibliotecă de acolo.
Parcă era în trecere prin cartier și a ținut să facă act de prezență, în casa mai tânărului confrate.

Pornind de la acest hatâr satisfăcut, mă întreb oare cum mă privea. Cu riscul de aluneca în lipsă a modestiei, cred că îi eram o prezență necesară.
Făceam și boacăne, eram arogant cu alții poate și cu el, dar nu întâlnești pe toate drumurile un om interesat de același domeniu de nișă. Mă refer la istoria alpină românească.

Spun asta gândind în paralel cât de serios a fost, când a ajuns să mă bănuie de legături cu Securitatea, iar implicit faptul că fusesem plasat în anturajul lui, cu aferentul scop ticălos de a-l turna.
Posibil că va fi văzut negru în fața ochilor la un anumit clinci al nostru (1995), și s a descărcat prin acea bănuială. Atunci am auzit o prima dată (într-o adunare generală a CAR).
(de curând a fost reiterată de M. Ogrinji, foarte probabil aflător de ea de la bunul Mircea Săndulescu)
.
De aici trec, precum un 'Waiting the worms' al grupului Pink Floyd (ori "Cînticu..." Phoenicșilor noștri) în alt subiect colateral.
Dacă îmi stă gândul atât de mult uneori la amintitul înaintaș, este probabil urmare a faptului că nu am făcut o către propriul meu tată. Asta, din motive care se pot cerceta.
O proiecție similară trag astăzi și spre un alt înaintaș montaniard interbelic. Și care ar merita un material din partea mea, în genul celui pe care l am produs despre Petru Vignali (1907-?). Este un personaj mai complex psihologic, dar în același timp mă străbate oarece jenă de ceea ce voi produce, căci are descendenți (iar deasupra toate un Freud. E haios aici că respectivul înaintaș lecturase din părintele psihanalizei...)

**

Andrei Badea regretă pe undeva că Alexandru Floricioiu nu a lăsat nimic scris (în sensul memorialistic).
În lume nu este pentru cine se pregătește... Mai exact un Floricioiu nu scrie nimic, în schimb turuie o mediocritate ca mine!

 

piesă muzicală în ton

 

.