Momente de răspântie/răscruce în alpinismul românesc

La acest capitol subscriu părerii multora, că ascensiunea Furcilor din 1935 a fost așa ceva. 

În paralel, strict subiectiv, alătur pe listă parcurgerea de către frații Țițeica a ceea ce ei au numit „finala Văii Seci [a Caraimanului]” (viitorul Vîlcel al Mortului), în 1924.

 

De răscruce ar putea fi socotită și trecerea Bucurei Dumbravă pe Acul Mare din Moraru (cca 1920-21). Dar nu este un moment în sine clar, că atunci a fost trecut un prag valoric - ce-i posibil să fi fost depășit anterior, întrucît cel puțin unul dintre participanți (Teodor Rosetti-Solescu) e foarte posibil să mai fi fost pe acolo, altminteri nu se apuca să o ia la premieră și pe trecuta de 50 ani  Bucură.

Există însă un amestec aparte, în acel moment, pe care B. Dumbravă îl descrie în capitolul „Stîncile”, din a doua ediție a „Cărții Muntelui” (1922).

Pe de o parte, este reliefabilă figura lui Rosetti-Solescu, în sensul că acesta, favorizat de studiile ce făcuse în Germania, era la ani-lumină înaintea compatrioților săi ce băuseră pînă atunci Bucegii (ori chiar Carpații în întregime). Asta pentru că fusese școlit inclusiv în cățărătură, N. Baticu indicînd că făcuse coardă (plătită?) chiar cu Hans Dulfer.

La acea vreme, „bucegiștii” umblau în abrupt (cu excepția unui Alceu Urechia, dar și acesta îndrumat inițial de localnici) doar însoțiți de ghizi. Or, Rosetti-Solescu remarcă Acele Morarului dinspre muntele Obîrșia ori chiar din Predeal și ține să ajungă în preajma lor, ba chiar suie (măcar) unul dintre ele. 

A doua rază aparte ce marchează acel drum este prezența Bucurei Dumbravă, cu multiplele ei caracteristici: bucegist (chit că nu e obligatoriu să-și fi spus precum N. Urechia), femeie, scriitoare (și despre munte). Le-aș adăuga și ideea de îndrăzneală aparte, căci ea este nu doar urmașă a Evei, dar a adunat și la momentul respectiv un număr măricel de primăveri.

Descrierea ei, tipărită, va trezi și interesul altora. De pildă frații Țițeica, atunci cînd, pe versantul sudic, ajung în 1924 sub Ace...

Folosesc generic această denumire, chit că în epocă erau uzitate altele, între care popularul „Colții Bîtei” (în sens de bunică, bătrînă). La chestiune, ultima formă se găsește la Nicolae Bogdan (antebelicul Anuar S.T.R.), dar nu pare să se fi apropiat de ele. 

„Urcuşul cel mai frumos în Bucegi l-am făcut pe Dinţii Morarului [...] Plecasem împreună cu patru tovarăşi înzestraţi cu di­chisul pentru o căţărare serioasă, adică cu frînghii. Conducătorul nostru era d-l T. Rosetti-Solescu, vestitul schior, care a învăţat în munţii elveţieni şi bavarezi te­o­ria frînghiei. După două sau trei ceasuri de drum de la Buşteni în sus, prin pă­duri, pe poteci cunoscute, am intrat într-o şiştoacă verde, dreaptă, pe care am bo­tezat-o vîlcelul Ursului, pentru că am găsit urme de urs pe ea şi care ne-a dus la nişte picioruşe de plai spînzurate deasupra genunilor, pe tăişul urcuşului, platouri mici şi înguste, acoperite de iarbă scurtă, deasă şi înstelată cu floarea Re­ginei. Raiul Caprelor. Nici turmele, nici florarii, care pasc flora Bucegilor mai rău ca oile, nu se duc pe aceste locuri. Din blana lor verde răsar cei patru Dinţi sau Colţi. Cînd te apropii de acei dinţi, ţi se pare că ai dat de şira spinării ascuţită a unui colos antedeluvian, care se cabrează. La poalele sale, conducătorul nostru descolăci frînghia, şi-o legă împrejurul mijlocului, apoi, lăsînd-o să atîrne vre-o zece metri, mă legă pe mine şi pe al treilea tovarăş din «cordée». Ceilalţi doi to­varăşi ne urmau nelegaţi. Conducătorul dădu poruncă să nu ne mişcăm, pînă nu ne va chema, şi începu să se caţere, uşor şi dibaci, de strîmtul perete ce se ri­dică aproape perpendicular înaintea noastră între prăpăstiile de patru pînă la cinci sute m adîncime ale văii Morarului şi văii Bucşoiului [sic]. Pe lîngă bucuria gimnasticii simţeam şi plăcerea să ascult poruncile binechibzuite liniştite ale unui turist iscusit şi de bun gust. Cîteodată nu-l mai vedeam, cînd dispărea după vreun colţ, şi atunci auzeam numai, după un timp: «Înainte!». Iar unul din tovarăşi zise: „Cînd aud acel Înainte, mi se pare că sînt iar la Cireşoaia – doar n-oi fi scă­pat acolo cu viaţă ca să-mi las oasele pe Morar». Nu şi le-a lăsat, ci s-a deprins bine cu acrobaticele desfătări pe spatele uriaşului ictiozaur încremenit. Ele au ţinut cam un ceas şi jumătate, şi fură încoronate printr-o coborîre pe pe­re­tele apu­sean, nostimă mai ales pentru mine, deoarece, picioarele fiindu-mi prea scurte ca să ating unele din prises – ieşituri sau firide – îmi dădeam drumul încet, pe spate, ţinută de frînghie de către tovarăşii de deasupra mea. Cînd ajunserăm în iarba mătăsoasă dintre Dintele nostru – cel mare – şi vecinul său – numit De­ge­tul Roşu, căci e mult mai subţire, doar un fel de căpăţînă de zahăr – primii feli­ci­tările tovarăşilor pentru că eram cea dintîi femeie care trecuse peste Dintele ma­re al Morarului, şi propunerea să i se dea numele de «Bucura Dum­bravă»...” (Car­tea munţilor, ed. II, p. 93-94).

Acul Mare nu va primi numele Bucurei, ci alt pisc din preajmă, cel ocolit, aflat imediat la vest de Omul. Botezul a fost decis în 1934 de către Mihai Haret, în harta Bucegilor scoasă de asociația lui, Turing-Clubul României.

 Dincolo de acestea, și ajungînd (abia acum!) la amănuntul ce a născut această postare, Bucura indică mai sus de faptul că „plecasem împreună cu patru tovarăşi înzestraţi cu di­chisul pentru o căţărare serioasă, adică cu frînghii”. Unul era Rosetti-Solescu (școlit alpin, deci, și în  Elveția!), în vreme ce alți doi - după scrisele lui N. Baticu, Amintirile unui alpinist - erau fraţii Vătămanu, „maiorul şi doctorul”.

Despre identitatea celui de-al patrulea am aflat abia deunăzi (nu poți cunoaște toate izvoarele istorice din lume...), în materialul „Prietenii și drumeții montane” al Monicăi Negrea. El este Șerban Oteteleșanu, soțul prieteni Bucurei, și anume Otilia Michail-Oteteleșeanu. Și care, soare ieșit din nou pe ulița noastră („umbra” fiind faptul că Rosetti-Solescu nu a lăsat scrise despre acel drum), și-a notat impresiile:

„Cinci ani mai târziu [după o altă tură, reprodusă la PS2] împreună cu Bucura, Th. Rosetti și încă doi tovarăși am revenit prin aceste locuri [e vorba de abruptul Bucegilor], de astă dată înecate în soare până în cele mai întinse depărtări. Escaladasem Colții Morarului, urcând prin Bușteni, prin Coștilei și apoi de-a dreptul pe o siștoacă care ne scoase la baza primului colț. T. Rosetti era cel mai sprinten și cel mai antrenat pentru acest soi de turism cu frânghii, piolet și colțari. La început am crezut că Bucura se va mărgini să contureze colții, căci nu trebuia să uităm că trecuse de 50 de ani. Care nu fu mirarea noastră când ne declară că venise să escaladeze măcar primul ac care este mai puțin periculos. Și cu o precizie și precauțiune pe cât de uimitoare, pe atât de îndemânatecă, Bucura s-a urcat la vârsta de 54 de ani pe unul din colții Morarului și cred că a fost ultima ei excursie mai grea și mai interesantă în munții noștri”. 

Un amănunt pe care nu-l pot trece cu vederea: femeile purtînd rochii lungi la vremea ei, cum se deplasa Bucura prin abrupt, dar mai ales la traversarea Acului Mare, care se face în bună măsură (pentru cei mai puțin acrobați) călare. Folosea pantaloni?
În oarece context, Monica Negru notează: „Iarna, chiar dacă era mioapă, Bucura urca munții pe schiuri, purta haine de alpinism, a călărit o <iapă celebră> pe nume Liza.”

Asemănător: „Mai târziu, în vara anului 1915, când locuiau în Castelul Pelișor și protocolul la Curtea ei [a reginei Elisabeta] de văduvă era mai îngăduitor, Bucura, câțiva prieteni și cu mine, în echipamentul de munte, gata de plecare, am dat năvală în micul ei pavilion de pădure ca să o salutăm” (Otilia Michail-Oteteleșeanu).
Foarte probabil, acel echipament nu însemna doar un rucsac, ci și o ținută care să înlesnească mișcările în deplasări. 

PS1
„Picioarele fiindu-mi prea scurte ca să ating unele din prises – ieşituri sau firide ...”
Pe subiect notează și Frosy Nenițescu: „În ciuda ochilor ei atât de miopi și a picioarelor ei atât de mici, Bucura începuse la 40 de ani să urce Bucegii cu skiuri, încântată de noile frumuseți ce i se dezvăluiau”.

PS2
„Dintre multele excursii pe care le-am făcut cu Bucura Dumbravă, una care mi-a lăsat o amintire puternică este aceea de la Omu-Caraiman-Peștera, prin valea Morarului din august 1915. Din Poiana Coștilei luarăm drumul care dă în Valea Morarului pe la Țimbal. Ziua era minunată și pădurile de fagi, cari începuseră să
îngălbenească, păreau stropite cu aur.
O văd și acum pe Bucura urcând tacticos cu pașii ei mărunți prin poteca nu tocmai ușoară pe alocuri din Valea Morarului. A face o excursie în munți în tovărășia Bucurei era desigur una din cele mai desăvârșite plăceri, căci totul era armonios – ținuta, gândul, vorba, veselia și seriozitatea ei, cultura ei care se arăta la cea mai ușoară atingere spirituală – pe deasupra calităților specifice sportive, făcuse din ea nu numai o turistă desăvârșită, dar mai presus o turistă aleasă.
(...) Turismul înseamnă să înfrunți unele greutăți de drumeție întru căutarea frumosului în natură și fericirea de a-l găsi și a-l înțelege. Și pentru aceasta nu se cer numai picioare. Până la jumătatea văii, timpul se menținu frumos, dar deodată de la Omul începură să se lase repede în jos pânze dese de nori și în curând o pâclă deasă ne învălui, așa că am urcat prin ceață partea cea mai grea a Văii Morarului, iar sub ultimul povârniș care suie la Omul, o ploaie măruntă și rece ne îngreună pasul. Când atinsesem platoul de sus, un vânt năprasnic ne izbi în față și ne sili să ne oprim în restul năruit al vechii case de pe Omul, unde am putut să ne ghemuim mai la adăpost într-un colț, căci casa nu mai avea acoperiș. Nici gând să rămânem acolo, voiam să așteptăm numai să treacă furia furtunii și într-adevăr numai după vreo jumătate de oră, ploaia încetă și ne-am hotărât să coborâm în grabă la casa de pe Caraiman, unde puteam petrece noaptea și unde ne așteptau caii cu bagajele și proviziile pentru o pusnicie de o săptămână în Stâna Burlacului din Valea Oarbei.
Ceea ce caracterizează pe Bucura Dumbravă și ceea ce datorăm noi toți este acea comuniune cu natura, învățându-ne să iubim muntele sub orice aspect, pe orice vreme, și atunci când nici un nor nu știrbește întinsul albastru al cerului, ca și pe ploaie, și pe vânt. Nici un murmur, nici o scânteie nu era îngăduită, căci vorbele erau totdeauna cuviincioase în jurul ei și vorbăria unora dintre noi trebuia să rămâie în vale. (...)
Grăbirăm pașii căci seara se lăsa și ploaia reîncepea. Cu greu, mai mult în întuneric și dibuind, am ajuns pe la orele 8 la casa de la Caraiman, unde caii sosiseră devreme și ne așteptau pentru a coborî a doua zi la Peșteră.”

 

Desen de Otilia Michail-Oteteleșeanu. Iau în calcul să fi fost executat cu prilejul turei pomenite de soțul ei, mai sus, în care a fost suită Valea Mălinului.


Depozit:
„SO era averescan, scria in ziarul partidului”

„Biroul a examinat apoi protestul primit de la d. Şerban Oteteleşanu preşedintele partidului poporului din Romanaţi, împotriva masurilor abuzive ale prefectului din acel judeţ.” 

 

„Alceu cu Bucura le fură nași de cununie”

„Pe vremea aceea nu se cerea, ca nașii să fie cununați?!” 

    mmmm