Despre frustrare (I)

Probabil că nu am face mare lucru în viață, dacă nu ne ar anima frustrarea.
Mai popular zis, lipsurile.
Și care, prin definiție, sînt doritoare să capete să primească una ori alta, dintre cele absolut necesare în viață.

Între așa nevoi e de pomenit nevoia de recunoaștere din partea semenilor, avînd inevitabil drept corolar faptul că alții au parte de așa recunoaștere (ori așa ni se pare ...), iar noi nu.
Iar asta ne împinge într o agresivitate la adresa celor care nu ne furnizează complimentele cu pricina, iar chiar mai mult decît atît spre cei care ni se pare că au reușit.

Dacă dau un ochi roată prin istoria locurilor noastre (pe afară trebile sînt nu cu mult diferite), societatea e dusă înainte de frustrați. Să zicem Iorga sau G. Călinescu. În categorie aș trece și pe fratele Eminescu. E plin cerul mioritic, de așa compatrioți (de frunte).

Trăgând lucrurile spre domeniul carpatin, marile mituri ce domină spațiul țin și ele de amintita categorie umană. Mihai Haret, Ion Ionescu-Dunăreanu, Emilian Cristea, ba aș trece și pe Dinu Mititeanu, căci ce altfel de nevoi - incapabile să-și spună altminteri pe nume - l-au împins a plămădi statuia lui Cuxi Șerban?
Iar de aici ajungem la noțiunea de critică, așa cum o vede hulitul condei, de față.

Cred că observații precum cele de mai sus se cer dublate de două lucruri. Și anume de recunoașterea faptului că noi înșine - criticii, cîrcotașii, băgătorii de băț prin gard - nu sîntem perfecți pe felia cu pricina, iar totodată de tratat cu înțelegere gesturile celor pe care-i arătăm cu deștul.

La o adică, nu dumnealor și-au aranjat atomii la naștere, cît să se comporte ulterior după cum au făcut-o...
(dacă aș fi religios, aș spune că domnul cu barbă din Cer a aranjat moleculele în cauză, fără să întrebe împricinații, dacă le convine...)

Tot pomelnicul de mai sus s-ar vrea introducere la ochiul suplimentar ce-am dat cărții „Hronicul munților Carpați”. Dar cum deja v-am obosit, cu savantlîcurile-mi, las acele observațiuni pentru altădată. 

Care savantlîcuri, îmi par să intre (cu ne-modestia de rigoare afirmînd) în categoria contradicțiilor interioare.Și despre care un tip spunea la un moment dat că-s obositoare, însă prind finalmente bine.

Pe felie, meditez ce-or mai face azi tipii care nu se încurcau cu așa finețuri, acum douăzeci ori mai mulți ani.  Cum or mai duce, partenerii de polemici de la un 2000, cînd am făcut ochi pe netul mioritic. Ori cei de acum patru decenii, care îmi spuneau că revista „România Pitorească” e „mama noastră, a TUTUROR” (majusculele le aparțin), iar prin urmare cred pe nemestecate ce le spune Ea.

Tot cu 'modestia' deja pomenită mă uit la producțiile cogenerilor, de azi. În mare vogă se află link-urile, la ce au scris alții. În cazul unui Mircea S., 10-15 la număr, pe zi.
 

(va urma)