În lateral, de subiectul montan, dar...

 Rînduri simpatice ale fiului lui Alceu Urechia (1860-1941), Vasile...:

„Prima aducere aminte 

Vasile URECHIA 

Restitutio 

Fragment din manuscris

Dă mult, dă dămult

[...] Tata, mama, Caragiale trebuiau să asiste neapărat la îngropare [a bunicului, istoricul V.A. Urechia, în 1903]. 

Ceremonia a fost lungă, întristată de sentimente, de vreme şi de platitudinea elogiilor funebre, rostite în faţa unui coşciug fără apărare şi a unei asistenţe care, dacă ar fi fost sinceră, ar fi recunoscut nevoia imperioasă de a scutura umbra deprimantă a morţii chiar prin mijloace josnic pămînteşti, masa, prînzul consecutiv funeraliilor. 

Cum bunica, pe de o parte, prea spiritualizată, pe de alta, prea doborîtă de durere, nu se gîndise la aceste vulgare contingenţe materiale, părăsind cimitirul, tatăl meu şi Caragiale au trecut discret peste drum, la „Tabia (tabăra) rusească”, cîrciumă şi han. 

Nu erau nici primii, nici ultimii care făceau acest lucru, fără să-şi ştirbească cîtuşi de puţin din durere şi din respectarea defunctului. 

Relativ nu încă bătrîn - 67 de ani - Văuşul murise subit, în plină activitate, pregătind pachete cu cărți interzise, pe care Badea Cârţan urma să le introducă „prin vama cucului” (prin fraudă) în Transilvania. 

Tăcuţi şi întunecaţi, stăteau împreună la o măsuţă. Caragiale începu să şoptească 

cuvintele unui lied, pe care-l cîntase Zetina (Ana V.A.U.) abia cu o săptămînă înaintea morţii soţului său: 

„Vergangen ist der lichte Tag 

Von ferne kommt der Glocken Schlag 

So reis’t die Zeit die ganze Nacht, 

Nimmt Manchen mit, der’s nicht gedacht... ” 

Apoi, mai mult pentru tatăl meu: 

„Lumina zilei a pierit 

Un clopot bate-n depărtat, 

La timpu-n noapte neoprit 
Pe cine nu s-a aşteptat. ”

Versurile, şi aşa mişcătoare prin cuprinsul lor, deveneau zguduitoare, datorită împrejurării că Mendelsohn, autorul muzicii, avusese, pe cînd acompania acest lied, un atac, de pe urma căruia, din om zdravăn de 38 ani, în trei săptămîni s-a prăpădit. 

Cîntecul acesta al sfîrşirii, în care şi bunicul şi autorul s-au dus pe negîndite, era mai sfîşietor chiar decît simplul fapt al morţii. 

Cei doi prieteni se uitau unul la altul, întrebîndu-se lăuntric, pe care din noi o fi pus 

Atropos ochii? 

Ambianţa era nespus de apăsătoare; chiar un cutremur ar fi fost binevenit de ar fi

De undeva se auzea, cu largi intermitenţe, un fluierat, la început mai înăbuşit, apoi 

crescînd în intensitate, ca să se întrerupă definitiv la apariţia băiatului de prăvălie în capul scării pivniței, cu o cană de vin în mînă. 

Din senin, două calcavuri zdravene îi rumeniră obrajii. 

- Aşa ne-a fost vorba, Mitică? (Iar către tata, explicația :) Bea pe înfundate, domnule  doctor. De vreo două ori, l-am scos praf de lîngă butoi, dar acu i-am găsit peticu. Cît timp petrece în pivniţă, are ordin să fluiere neîncetat. Pas de mai bea! Şiretul însă tace jos şi fluieră sus, d-aia s-a lăsat cu palme. 

Cutremur nu fusese, poate ceva şi mai rău, dar diversiunea era cu adevărat divergentă de gîndurile lor. 

Şi Caragiale şi tatăl meu s-au destins într-un rîs nervos şi nesănătos. 

Pînă la sfîrşit, băiatul care-şi răsucea colţul şorţului trăgîndu-şi mucii s-a hotărit şi 

el să rîdă, iar un muşteriu, pripăşit prin cîrciumă, întîmpinat cu hohote, a plecat îmbufnat controlîndu-şi nasturii pantalonilor, convins că mitocanii de la Tabie rîd de el. 

 

CEA D-ÎNTÎI ADUCERE-AMINTE 

În perturbarea produsă de înmormîntare, mai era un element: eu. În paza cui, cine 

vede în timpul acesta de un copil de 4 ani ? 

Spre marea mea mulțumire, am fost condus încă de dimineaţă la Carageleşti, în [strada?] Rotari. 

Oricît ar fi de adevărat că le moi est haïssable [vezi P.S.], uneori trebuie să-l foloseşti. Eram rotund la față, ochii mari, negri, năsuc şi guriţă ca reduse la pantograf după cele mai ortodoxe canoane, grăsuc, alb de piele şi roz în obraji, mă purta încă cu rochiță. 

Răsfățat de Tuşchi [Ecaterina, fiica lui Caragiale], înfundat - de Didina [Alexandrina, soția lui I.L.C.] cu toate bunătățile, înveselit de numeroasele testuri de vioiciune şi pricepere pe care le scornea şi mi le aplica Luchi [Luca, fiul gazdei], am început să cred că moartea trebuie să fe un eveniment şi mai fericit pentru principalul interesat, de vreme ce îmi adusese atîtea fericiri mie, care nu eram decît o surcică de nepot. 

Pînă tîrziu cînd au venit după mine, nu mă mai săturam zberiguindu-mă [sic], ca de altfel toți copiii deprinşi să fie mai mult singuri. 

După vreo două săptămîni de aşteptare zadarnică ca să mai fu dus la Carageleşti, 

cum nu prea ştiam ce este viaţa, nici ce e moartea, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat, făcînd legătura logică de la cauză la efect: 

- Tată, cînd moare şi mama-mare? 

Aceasta este prima mea aducere-aminte, după cum vedeți dă mult, dă dă mult...”

 

 

PS
„Le moi est haïssable”, formulă a filosofului Blaise Pascal în care unii au identificat a fi vorba de ura de sine, iar alții că eu-ul personal este cauza urii celorlalți nutrită față de noi.

 

Depozit:
„În 1885, Societatea Etnografică din Paris a inaugurat un premiu care-i poartă numele, iar în anul morții era să fie propus la Premiul Nobel pentru Pace. Fiii săi din a doua căsnicie au fost scriitorul Nestor Urechia și medicul Alceu Urechia. Fiica sa, Corina, botezată de... Maiorescu, s-a sinucis la 23 de ani, traumatizată de soț”, mai amintea istoricul literar Paul Cernat. ”