Sigmundisme

Sigmundismele fiind ale lui Freud... 

A trăi între oameni implică, într-o doză pendinte de specificul individului, servi celorlalți ceea ce doresc aceștia să audă. Ultima chestie fiind legată deseori de modă: de pildă, a ideii de ascuns (ori secret șamd).
Cu ochii la așa tip uman (hipermajoritar...), inevitabil dau ochi și al subsemnatul.
Care se află un exclus. 

Departe de mine a poza, pornind de la ultima mărturisire, în vreo victimă. Așa s-a întîmplat să fie și, gata. Doar uneori curiozitatea mă împinge a cerceta nițel, de unde mi se trage.
Tata nu era un exclus, deși aparenta lui lejeritate socială (pe cît i-o permitea statura, destul de scundă) reclama alcool. Mama îmi era însă din categoria exclus, datorită condițiilor biografice, de copil din flori.

Dacă tot am pășit pe poarta psihanalitică, observam acum cîteva luni - pe cănd dam ochi al fotografia unui vajnic inamic -  cum mi se înmoaie pornirea belicoasă. Asta, perfect omenește, în paralel cu dorința de a îl avea amic etc. (la sex nu m-am gîndit).

Similar mi s-a întîmplat la o lansare de carte, cînd l-am simțit pre alt inamic a mă privi cu bunăvoință, iar implicit eu fiind gata a răspunde pe moment tot așa (știam însă că dracul din mine va da oricum curînd cu ceva în ciorbă...). 

Nu a fost însă deloc așa, respectivul îmi rezervase niște rînduri mai nașpa ca niciodată.

E interesant că doar aparent aici devoalez (pot da și numele respectivilor) o  inferioritate/vulnerabilitate. Da, careva poate merge în cercul său (fiind om, nu se va duce și în altă parte...) să zică Hă-hă-hă, auzi ce spune prostul ăla!... Dar cum afirmă o vorbă, foarte posibil nu se va lăuda mult, cu acea victorie...

 

Din start un om (modest, firește) capabil de acea mărturisire poate rezista și acuzelor. Acestea din urmă fiind fraze de la care, înainte de toate, se așteaptă ca inamicul - de teama gurii dezaprobatoare a lumii - să se tulbure/jeneze/sperie , eliberînd ringul, a victorie, pentru acela care îl atacă.

Or, nu e a bună, cînd acel inimic nu cade lat, sub lovituri. Ci le primește destul de destins. Eventual, după brevetul cuiva, cere detalii.

 

Nu l-am înțeles pe Mihai Ogrinji, cum ultima păruială ce mi-a rezervat, în prefața cărții  păstorite de editura lui. Chiar nu știe cum reacționez?

E chiar atît de învăluit în nori, încît să nu realizeze că îi va sosi replică, și încă una amplă și de durată.

La o adică, sînt un tip reactiv. Foarte des, pornesc la luptă doar cu armele dușmanului, de care m-am iritat grozav.

 

PS
Postările pe care le-am trecut la foc automat, de pe Facebook aici, sînt o eliberare a mesei (minții) pentru plănuitul capitol despre Bucura Dumbravă.

Iar acolo adun (neavînd întotdeauna dispoziție) informații legate de ea.

Ieri am dat de rînduri ale lui Emanoil Bucuța („Boabe de grîu”, 1/1933), pe care le găsesc mincinoase la greu:

De unde Doamne iartă-mă (ca să nu zic aia a măsii) a scos-o cu scriitoare a tineretului?! Și de unde cărțile ei „Pandurul” și „Haiducul” sînt ”mari romane”?!

Dacă această postare se numește însă Sigmundisme, e de văzut și spre oftica-mi, de a nu putea să execut și eu acest gen de gesturi, foarte probabil cît se poate de omenesc. Iar totodată pe care educația mea mi-l interzice (iar de aici e de umblat îngrozit prin cotloanele sufletului, de ce educația cu pricina mi-l interzice...).

Dacă tot am ajuns aici, Bucura pare un pic un mit din categoria Cuxi Șerban. Mai exact ea nu a ținut să-l aibă, dar niște șmecheri au socotit-o numai bună, pentru confecționarea unui semizeu, care să le prindă lor bine.

Cel mai harnic dintre ei îmi pare E. Bucuța...

 Neapărat tipul e de tratat și în lumina informațiilor pe felie oferite de C. Beldie.

...Pe acolo a fost și M. Haret, dar acesta era prea egocentric și doritor a fi mit, pentru a persevera legat de Bucura. La o adică, MH și-o înhamă la carul intereselor lui, cînd afirmă că taman într-o excursie cu el (din 1918) acesteia i-a venit ideea „Cărții Munților”, respectiv a unei monografii a Bucegilor (sic).

Pe același principiu, Hai să mințim cu spor, pentru statuia amicei, șic are să ne prindă nouă bine..., mă întreb cine a venit cu ideea că bucura e prima femeie care a mers la Omul. Ori că vîrful Ocolit a primit numele ei datorită activității etc., și nu pentru că aceiași amici s-au grăbit a-l boteza, pe principiul (pomenit de Rhett Butler în „Pe aripile vîntului”) că perserevența contează mai mult ca orice la casa omului, cel doritor să urce între semeni.