MUNTE.

Istorie.
Iar totodată vorbă lungă...


Menționam de curînd cumulul de factori care fac extrem de interesantă ascensiunea Acelor Morarului, fie și acum un veac, de către un grup condus de T. Rosetti-Solescu, tură devenită faimoasă datorită filelor „Cărții munților”.
.
Există și un alt factor care, în opinia mea, conferă - cu o expresie de azi - 3D sau chiar 4D acelor momente...:

„Pe lîngă bucuria gimnasticii simţeam şi plăcerea să ascult poruncile binechibzuite liniştite ale unui turist iscusit şi de bun gust. Cîteodată nu-l mai vedeam, cînd dispărea după vreun colţ, şi atunci auzeam numai, după un timp: «Înainte!». Iar unul din tovarăşi zise: „Cînd aud acel Înainte, mi se pare că sînt iar la Cireşoaia – doar n-oi fi scă­pat acolo cu viaţă ca să-mi las oasele pe Morar» [s. M.O.]...”

 (mai jos, fotografii strict informative, realizate în 1981)

 
Cireșoaia...

Este o luptă din primul război mondial, purtată de armata română. Și la care luase parte echipierul căruia îi reproduc mai sus vorbele.

Cine să fi fost el?
.
La prima vedere, sînt tentat a-l identifica în persoana lui Alexandru Vătămanu, militar pe atunci (N. Baticu indică a fi fost maior, fără să indice data; în paralel, la 1924 e pomenit cu gradul de locotenent), și care inevitabil a avut, datorită meseriei, contact cu ostilitățile.
.
Oarecum neașteptat însă, nu despre el e vorba...
.
La luptele de la Cireșoaia a participat și batalionul de vînători munte, care cuprindea pe Rosetti-Solescu...  

... cît și pe Șerban Oteteleșanu, amîndoi în calitatea de comandant pluton. Ei sînt menționați în această calitate (fiind totodată prezenți) la sărbătorirea, în 1938, a maiorului francez Gelinet, care în prima parte a anului 1917 le fusese instructor, în zona Tîrgu Neamț.

(sînt prezenți acolo și maiorul brașovean Kernbach, pomenit în Anuarele Bucegilor, cît și maiorul Ilie Radu, un alpinist apreciat pe la 1930.
În schimb nu este Alexandru Vătămanu, deși în 1924 este este pomenit între vînătorii de munte)

Deci unul dintre cei doi, ajuns „pe spatele uriaşului ictiozaur încremenit” (Acul Mare al Morarului, apud B. Dumbravă) a făcut paralela, acolo, cu luptele de la Cireșoaia.
Foarte probabil nu a fost însă Rosetti-Solescu, care în calitate de cap coardă avea alte preocupări, și oricum nu ținea să-și tulbure colegii cu așa idei. Deci rămîne Serban Oteteleșanu...
.

Despre acesta, informațiile îmi sînt destul de puține.
În 1934 era membru în Partidul Poporului, șef al filialei Romanați. În această calitate face o vizită împreună cu soția președintelui formațiunii, Alex. Averescu. Ultima va nota: „ Ambii plăcuți și interesanți”.

După venirea comuniștilor, nu figurează între deținuții politici, unde îl găsim însă pe fiul său, Radu. Acesta, (n. 1921), este condamnat în 1953 pentru „crimă de înaltă trădare”, fiind privat trei ani de libertate (la Caransebeș și Poarta Albă).
.

***

Luptele de la Cireșoaia au fost crîncene (dar care nu vor fi fost?).

https://www.ciresoaia.ro/2017/08/ciresoaia-ultima-lupta/
.
Iată, ca atmosferă, confesiunea unui participant, soldatul Gheorghe Iordachi:
.
„Seara, prin amurg, o luăm în sus spre Dofteana și până în ziuă am luat în primire tranșeele rușilor, de pe muntele Cheșcheș. Era o noapte senină, care te făcea să renunți și la somn și la tot, numai să-i poți gusta farmecul unei nopți de vară. Dar n-am avut acest noroc. Doar am instalat santinelele îndoite, înaintea tranșeelor și au și început să bată tunurile inamice. Băteau rețelele de sârmă, să facă breșe, pe unde să se poată strecura, la atacul tranșeelor noastre. Urla pădurea de bubuituri și acest zgomot asurzitor se rostogolea în valuri pe Valea Slănicului în jos, ca un uragan. Se făcea ziuă, tunurile amuțise, dar le ia locul celelalte bubuituri de grenade, de arme. Inamicul a pornit la atac cu infanteria. Auzeam cum scrâșnesc foarfecii, tăind sârma de rețele. Noi trăgeam în plin, dar cei ce cad sunt înlocuiți și numărul lor e același în tot momentul. Atacul a durat toată ziua. Ni s-a adus cazanul de mâncare, pe linia tranșeelor. Pe seară cerul se îmbracă cu nori cenușii, așa că, odată cu amurgul, se lasă o noapte întunecoasă, de nu-ți vedeai mâna. Și aceasta a fost în favoarea noastră, că situația a fost de așa natură, încât a trebuit să ne retragem. Ne-am retras spre Valea Doftenei și retragerea asta de pas cu pas, bucată cu bucată de pământ din trupul țării noastre, a costat sacrificii și a durat până în ziua de 30 iulie 1917, când ne-am oprit în marginea satului Bogata. Aici ne-am făcut măști, pe liziera pădurii, dinspre munți. La câțiva pași, Trotușul spumega furios. Parcă spunea povești din bătrâni. Noi stăteam în măști și așteptam ceva; o revanșă cu ora douăsprezece. Generalul rus, prinț de Rogoza, comandantul Armatei a IV-a ruse, era un om uscățiv, cu o barbă neagră, care îi dădea o distinsă înfățișare, umbla pe linia frontului și ne spunea cuvinte amestecate: „Vine ajuter, prapal nemți”. În dosul dealului Muncelul, dinspre satul Vâlcele, maior Florian așezase câteva baterii de artilerie, care începuse să bubuie înfiorător. Primim ordin să mâncăm rația de rezervă, apoi să lăsăm în tranșee o parte din lucrurile de care nu aveam nevoie. Ne luarăm cu noi numai armele, cartușele și mantaua în bandulieră. Artileria noastră încetează. Pe muntele Măgura se aud împușcături de arme, grenade, bombarde...

„Vânătorii de Munte luând cu asalt pantele abrupte ale vârfului Cireșoaia (august 1917)” 

 ...Venise Batalionul de Vânători de Munte, sub comanda maiorului Bădulescu. Pornim și noi la atac. Colonelul cu carabina în mână în fruntea batalionului nostru II, o luarăm pe povârnișul Arineșului, cu rezerve, două batalioane, care erau în linia I. Gorniștii tuturor unităților sună atacul. Armele și mitralierele pârâie, făcând un zgomot de nu se mai auzea nici în cer și nici pe pământ. Atacul se porni în valuri în linie de plutoane. Dar linia frontului se lungește după teren și se subțiază, rămânând o singură linie. Am intrat și noi batalionul de rezervă în linia a I-a, când inamicul fiind luat de flanc, de batalionul vânătorilor de munte, a rupt-o la fugă. Tunurile lor prind a bate din Valea Slănicului, care ne împroșca cu bombe grele. Nouă însă nu ne păsa de ele. În avântul ce luasem, viața nu ne mai aparținea. Pierdusem noțiunea timpului. Eram niște roboți care înaintau spre crestele Cireșoaiei și Vrânceanului. Vânătorii de munte luaseră vârful Măgurii, iar pe Rupturi înaintau celelalte două batalioane. Inamicul prins în clește, pe costișă, arunca tot ce avea și fugeau la deal, ca puii de iepuri. Întunericul nopții ne găsi pe plaiurile Cireșoaiei, Vrânceanului și Măgurii. Orașul nostru scump, Târgu Ocna, era salvat, și cu el poarta ce duce spre inima Moldovei. Prizonierii spuneau că avuseseră ordin ca în acea zi să ia masa la Târgu Ocna, dar nu au reușit. Ne făceam măști pe pozițiile în care ne aflam și vegheam toată noaptea, printre gemetele răniților care încă nu fuseseră strânși. Toată noaptea i-au transportat brancardierii. Când se iviră zorile, primim ordin să ne reconstituim, să trecem la unitățile noastre, căci în timpul luptei ne amestecasem.”

PS

„ Cînd te apropii de acei dinţi, ţi se pare că ai dat de şira spinării ascuţită a unui colos antedeluvian, care se cabrează. La poalele sale, conducătorul nostru descolăci frînghia, şi-o legă împrejurul mijlocului, apoi, lăsînd-o să atîrne vre-o zece metri, mă legă pe mine şi pe al treilea tovarăş din «cordée». Ceilalţi doi to­varăşi ne urmau nelegaţi.”

Pe de o parte, ar fi de identificat aici cine erau cei doi, suficient de valoroși cît să nu simtă nevoia asigurării. Unul dintre ei va fi fost foarte probabil Alexandru Vătămanu, bun cățărător (imaginile de mai jos sînt din publicația „Educația Fizică”, 1924). În aceeași situație va fi fost Oteteleșanu, nu și doctorul Nicolae Vătămanu, cu profesie ceva mai sedentară.

În același timp, nelegarea cu pricina s-a făcut „la poalele” Acului, fără să știm dacă au procedat la fel și pe „spatele uriaşului ictiozaur încremenit”. Idem nu există informații dacă doi dintre cei mai pricepuți i-au asigurat pe novici, acolo, pe principiul unei balustrade, care să reducă efectul vreunei căderi. Căci o prăvălire de acolo, a Bucurei îndeosebi, cu efecte inevitabil mortale, era o eventualitate care se cerea stăruitor evitată.
 

Notă.
Fotografiile înfățișîndu-i pe Rosetti-Solescu, respectiv Alex. Vătămanu au fost identificate de Marian Anghel.

În paralel, mulțumesc lui Adi Costache pentru informațiile descoperite pe net și pe care a avut amabilitatea să mi le împărtășească și mie.


Depozit:
„Un mare iubitor al Bucureştilor. Un cercetător atent care s-a aplecat cu dragoste asupra documentelor şi care ne povesteşte cu farmec despre oraşul pe care îl iubim cu toţii.
Nicolae Vătămanu s-a născut la 29 noiembrie 1897. A murit în Bucureşti, într-un bloc prăbuşit la cutremurul din 1977.
A fost un doctor cunoscut. A scris numeroase şi valoroase cărţi despre istoria universală a medicinii. A făcut mii de fotografii în Bucureşti, a scris cărţi despre oraşul lui. Fotografiile s-au pierdut la cutremur. Au rămas volumele cu povestiri despre lumea, locurile şi obiceiurile de altădată din Bucureşti.” (synopsis editura „Vremea”)


Alexandru Vătămanu, general, moare la Aiud în 1952. Este de văzut dacă a apucat să se intersecteze aici cu N. Baticu.